Predici

Moise a dat poporului Legea Domnului: Iată, eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile lui şi să împlineşti poruncile lui, hotărârile lui şi legile lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti şi să te binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău pe pământul pe care îl vei stăpâni. Iar de se va întoarce inima ta şi nu vei asculta, ci te vei lăsa ademenit şi te vei închina la alţi dumnezei şi le vei sluji lor, îţi dau de ştire astăzi că vei pieri şi nu vei trăi mult în pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l dă şi pentru a cărui stăpânire treci tu acum Iordanul (Dt 30,15-18).

Israelul s-a angajat să împlinească Legea Domnului, ca să-i fie bine în ţara Canaanului.. Până la intrarea în Ţara Promisă, poporul s-a hrănit cu mana minunată. O dată ajuns aici, mana încetează de a le mai fi aliment zilnic. De-acum încolo au roadele pământului. Făgăduinţa s-a împlinit şi începe o nouă etapă. Israeliţii au trecut Iordanul şi au sărbătorit alianţa cu Dumnezeu. Cei care au împlinit Legea, au mâncat din roadele pământului; cei care n-au împlinit-o, au murit în pustiu sau au rămas robi la alte popoare. Aşa era drept, numai că această dreptate a avut şi efecte negative, din păcate.

Iată-le:

a) Observarea Legii se făcea de frică: frica de sabie, de lepră, de robie, de moarte etc. Această frică îi făcea sclavi, fiindcă vedeau în Dumnezeu un stăpân gata să lovească aspru cea mai mică încălcare a Legii.

b) Observarea Legii din frică a dus la un fel de afacere comercială cu Dumnezeu, adică vrea să spună evreul: Păzesc Legea, dar să-mi dai asta… şi asta... Dumnezeu devine un partener de afaceri, dar pe care îl mai poţi trişa pe ici pe colo, ceea ce a dus la un fariseism înfloritor, pe care Isus l-a condamnat cu asprime.

c) Observarea Legii le dădea impresia că Dumnezeu le devine dator şi au dreptul să-l monopolizeze, să nu mai facă bine decât neamului lor, iar pe duşmani să-i nimicească. În felul acesta observarea Legii a devenit o problemă fără suflet pentru restul lumii.

Ôi pe noi ne-a scos Dumnezeu, prin Isus Cristos, din sclavia diavolului, păcatului şi a morţii şi ne călăuzeşte spre ţara în care cu adevărat curge lapte şi miere, fiind dătătoare de fericire veşnică; şi nouă ne cere să păzim poruncile lui, dar nu ca evreilor pe bază de dreptate, ci pe baza carităţii sale, care ne fereşte de frică, fariseism şi de tentă comercială, fiindcă Isus ne-a descoperit că Dumnezeu ne este Tată, iar sensul vieţii noastre trebuie să fie călăuzit de paternitatea carităţii sale. În acest sens Biserica, noul popor al lui Dumnezeu şi trupul mistic al lui Cristos, se hrăneşte pe pământ cu o mană cerească, cu sfânta Euharistie, care conţine viaţa cea nouă, compusă, printr-o unire ipostatică, din uman şi divin. Aceasta va înceta la graniţa veşniciei şi omul se va hrăni numai din roadele paradisului: înviere, vederea lui Dumnezeu faţă la faţă, ospăţul de la nunta Mielului, bucuria comunitară a tuturor celor mântuiţi şi apoi de apariţia unui cer şi a unui pământ nou. Chemarea de azi, de a ne pregăti cât mai bine pentru sărbătoarea Învierii Domnului, este o chemare la fericirea veşnică. Ştim să-i răspundem?

În lectura a II-a, sfântul Paul ne oferă o dublă învăţătură:

a) creştinul mântuit menţine legătura sa cu Cristos prin apostoli, care nu sunt altceva decât ambasadorii lui Isus şi b) omul nu se mântuieşte decât prin credinţa în Isus Cristos şi nu în virtutea faptelor Legii (Gal 2,16; Rom 3,28). Omul nu-şi merită mântuirea, îndreptăţirea prin observarea Legii, fiindcă mântuirea veşnică nu se poate dobândi prin merite vremelnice, aşa încât ea este darul obţinut prin meritele infinite ale jertfei lui Cristos, el fiind Fiul lui Dumnezeu (cf. Rom 3,21-26; 4,4 ş.u.). Legea ne dă cunoaşterea păcatului, dar nu ne dă puterea de a nu-l mai face; pe când Isus este desăvârşirea Legii, sufletul ei, fiindcă dă, nu atât cunoaşterea păcatului, el fiind fără de păcat, dar ne dă puterea, harul de a nu-l mai face, dă pe Duhul lui Dumnezeu, care revarsă în inimi sensul paternităţii divine, iubirea (Rom 5,4), prin care îi spunem lui Dumnezeu Abba-Tată (Rom 8,15).

Postul Mare ne converteşte spre acest Abba-Tată. Acela care posteşte cu credinţă, se roagă, se mortifică şi face milostenie, se îmbracă în Cristos, devine făptură nouă.

Charles Dickens, mare romancier englez, autor a zeci de volume considerate capodopere literare, când a fost întrebat despre cea mai poetică istorisire din toată literatura universală, a răspuns că este Parabola fiului risipitor din Noul Testament. Da, în această parabolă este cuprinsă toată iubirea divină şi toată răutatea omenească. Fiul cel mai mic, cerându-şi partea de avere şi părăsind casa părintească, renunţă la calitatea de fiu, renunţă la caritatea paternă, la ceea ce este cel mai nobil şi sfânt. Aici este greşeala lui cea mai mare şi apoi nu este de mirare că va renunţa la cinstea şi demnitatea de persoană umană până când va ajunge mai prejos decât porcii, animale necurate, fără a avea dreptul să mănânce roşcovele cu care aceştia se hrăneau. Un proverb evreiesc spune: Evreul se converteşte numai când este constrâns să mănânce roşcove. Dar, oricât ar fi omul de rău, în el tot mai rămâne semnul apartenenţei de un tată. Omul îşi poate pierde demnitatea de fiu, dar nu poate pierde conştiinţa că aparţine unei origini prin creaţie, că poartă un chip şi o asemănare cu cineva. Chipul şi asemănarea îl atrage mereu spre origine. Atracţia este chemarea spre a ne redobândi asemănarea şi chipul autentic în care focul iubirii mai arde încă; el nu se poate stinge total fiindcă este aprins din Dumnezeu.

De obicei prima parte a parabolei este bine cunoscută şi destul de bine înţeleasă; dar Isus a intenţionat să scoată în evidenţă şi partea a doua: criza prin care trece fiul mai mare când află de atitudinea tatălui său faţă de fratele rătăcit. Fiul mai mare se pretinde a fi omul dreptăţii. Drept era ca tatăl, după o muştruluială bună, să-l trimită pe risipitor să-i adune averea, iar de nu, să-l pună în rând cu celelalte slugi la muncile cele mai grele; drept era ca, pentru risipa făcută, pentru ruşinea adusă familiei, pentru dreptul de întâi-născut al fratelui mai mare, risipitorul să-i fie slugă; drept era ca fratelui mai mare să i se facă o sărbătoare şi să i se dea cinstea şi răsplata cuvenită, care să fie lecţie încurajatoare pentru cei buni şi necazul mai mare al celor răi. Din contra, tatăl, cum îl vede pe cel rău venind bălăbănindu-se ca un beat, îi aleargă în întâmpinare, îl strânge la piept, îl sărută, nu-l lasă să cadă în genunchi spre a-i cere iertare, îi dă haina cea mai bună, îi pune inel în deget, încălţăminte în picioare, îi face ospăţul cel mai bogat etc. Unde-i dreptatea? Noi nu o vedem, aşa cum nu a văzut-o nici fiul mai mare, care a început să se plângă de nedreptate.

Pe când legea dreptăţii nu face decât să-l osândească pe cel vinovat, legea iubirii se străduieşte să-l salveze. Bine a spus cineva că dincolo de această înălţime nu se ridică altceva decât bolta cerului care se sprijină pe culmile iubirii. Dumnezeu nu tratează pe păcătoşi ca pe nişte delincvenţi, ci ca pe nişte bolnavi de care îl cuprinde mila, fiindcă mai vede încă în ei amprenta sa creatoare şi că au trebuinţă de un medic (cf. Mt 9,12).

Postul nostru are menirea să ne aducă medicul necesar pentru vindecarea noastră, care, chiar morţi de suntem, ne poate învia, fiindcă ia asupra sa păcatele noastre.

Un căpitan a strigat în faţa soldaţilor săi: Croitor, un pas înainte! Soldatul păşi în faţa trupei. Căpitanul: Croitor, poţi să-i repari mantaua? Soldatul a răspuns: Domnule căpitan, eu mă numesc Croitor, dar nu sunt croitor de meserie; aşa că nu pot.

Oare nu suntem creştini numai cu numele?

pr. Anton Dancă Ritul latin