Predici

Cenuşa, a cărei semnificaţie originară este mult discutată, cu toate că folosirea ei se găseşte la majoritatea religiilor din antichitate, adesea este asociată, asemănată şi folosită în loc de praf sau ţărână şi trece drept simbol concomitent atât pentru păcat cât şi pentru a desemna fragilitatea firii omeneşti.

Semnificaţia pe care i-o dă Sfânta Scriptură cenuşii este aceea de a pune în evidenţă răul din lume, păcatul. Inima păcătosului este asemenea cenuşii. Profetul Isaia defineşte pe închinătorii la zei drept iubitori de cenuşă (44,20). Cartea Înţelepciunii lui Solomon spune: Inima lui (păcătosului) este cenuşă şi nădejdea lui mai slabă ca pământul şi viaţa lui mai mică în cinste decât lutul (15,10). Din această pricină plata păcătosului nu poate fi decât cenuşa: cei îngâmfaţi se vor vedea reduşi în cenuşa pământului (Ez 28,18) şi cei fărădelege se vor vedea călcaţi în picioare precum cenuşa de către cei drepţi (cf. Mal 3,21). Pe de altă parte, păcătosul care, fără să se încăpăţâneze în propria sa răutate, îşi dă seama de vinovăţia sa şi mărturiseşte cu sinceritate că nu-i decât praf şi cenuşă (Gen 18,27; Qoh 17,32), iar pentru a demonstra altora că este convins de acest adevăr, se aşază pe cenuşă (Iob 42,6; Iona 3,6; Mt 11,21) sau îşi acoperă capul cu dânsa (Iud 4,11-15), află îndurare de la Domnul.

Nulitatea, păcătoşenia şi moartea ne-o arată cenuşa.

O omule, ne spune azi sfânta Biserică prin toţi slujitorii ei, aminteşte-ţi că din praf eşti făcut şi în praf te vei întoarce!

Creştinul, care azi vine şi îngenunchează în faţa sfântului altar, se prezintă ca victimă, se oferă Stăpânului atotputernic şi-i recunoaşte dreptul suveran asupra vieţii şi morţii sale, dreptul de a-l întoarce în praf şi cenuşă ca să stingă din el orice urmă de egoism, ca să rămână doar chipul şi asemănarea cu Creatorul, să se renască precum pasărea paradisului. Prin acest act de umilinţă, creştinul spune în inima sa: Doamne, eu vin să împlinesc în duh ceea ce tu vei face în realitate: tu ai hotărât să mă prefaci în ţărână din cauza păcatelor mele, dar eu mă prezint ca jertfă de bunăvoie, vreau să-ţi dovedesc prin acest gest că recunosc adevărul, că nu sunt bun pentru altceva decât pentru a fi schimbat în praful bătut de vânt. Cel care se gândeşte serios la moarte, oare nu se va simţi mereu pregătit pentru a o întâmpina cu seninătate? Istoria Bisericii povesteşte că pe vremea prigoanei creştinilor de către împăratul roman Marc Aureliu s-a petrecut un lucru care nu se mai pomenise până atunci: toţi creştinii buni şi răi, tari în credinţă şi alţii lepădaţi de ea şi laşi, au fost adunaţi în aceeaşi închisoare şi apoi condamnaţi la moarte. Creştinii buni au fost condamnaţi pentru credinţa lor în dumnezeirea lui Isus, iar cei răi pentru crime, furt, sperjur etc. Când erau duşi la locul de osândă s-a văzut ce mare deosebire era între unii şi alţii: creştinii buni mergeau senini, cu fruntea sus, zâmbind şi făcând semne de adio celor întâlniţi pe cale, în timp ce cei răi mergeau încruntaţi, cu capul plecat, plângând şi plini de ruşine, erau îngroziţi la gândul morţii şi mai ales al judecăţii apropiate.

Începem postul prin acest act de umilinţă: acceptarea cenuşii pe capetele noastre pentru a ne curăţi de păcate. Meditarea impunerii cenuşii în acest timp va da postului nostru o valoare de aur care ne va ţine cu fruntea sus în ziua judecăţii!

Să medităm:

1) Cenuşa ne aminteşte că, oriunde am întâlni-o, a fost odată un foc. Prin Botez ea aprinde focul divin al harului, pe care noi avem datoria sfântă să-l păstrăm aprins prin credinţă, speranţă şi iubire. Ca acest foc sacru să nu se stingă, Tatăl şi Fiul l-au trimis în inimile noastre pe Duhul Sfânt, care să-l întreţină aprins prin cele şapte daruri, ca virtuţile teologale să rodească faptele cele bune într-o viaţă nouă. Oare nu a rămas în noi numai cenuşa? Azi avem datoria să suflăm în cenuşa de pe cap, să vedem dacă nu cumva a mai rămas un cărbune care mai pâlpâie şi din care se poate reaprinde focul.

2) Cenuşa ne aminteşte de leşie. Gospodina pune cenuşa în apă şi face leşie cu ajutorul căreia curăţă rufele de orice pată. Cenuşa de pe cap, împreună cu lacrimile din ochi, pot da leşia cea mai bună pentru albirea sufletului.

3) Cenuşa este praful cel mai fin, care se ridică în atmosferă la cea mai mică adiere de vânt şi rămâne plutind şi străbătând distanţe deosebit de mari. La fel trebuie să fim şi noi: la cea mai mică adiere a Duhului Sfânt să ne lăsăm purtaţi pe aripile lui până în înaltul cerului, parcurgând distanţa din timp în veşnicie!

4) Cenuşa aruncată pe ogor îl face roditor. Oricine ştie că ea este un îngrăşământ natural deosebit. Pentru aceasta oamenii o adună din vatră şi o presară pe brazdă. Cenuşa de pe cap trebuie să dea rodnicie faptelor bune.

Locuitorii din Ninive ajunseseră atât de săraci în fapte bune şi atât de bogaţi în fapte rele, în patimi, încât Dumnezeu s-a hotărât să-i şteargă de pe faţa pământului. Dar când profetul Iona le-a deschis ochii asupra stării jalnice care îi aşteaptă, ei şi-au pus cenuşă pe cap, s-au îmbrăcat în sac de la mic la mare, au postit până şi animalele; astfel şi-au salvat viaţa.

La noi se pune nu numai problema vieţii pământeşti atât de ameninţate, dar mai ales cea a vieţii veşnice. Cu cât vom aduna mai multă cenuşă pe cap, cu atât recolta faptelor bune va fi mai îmbelşugată!

5) Cenuşa aruncată pe gheaţă ne ajută să nu alunecăm şi să cădem. Alunecarea cea mai periculoasă, de care ne fereşte cenuşa, este cea care duce la iad.

6) Cenuşa pusă peste o mizerie în putrefacţie împiedică răspândirea mirosului greu şi sufocant. Cenuşa pusă pe cap opreşte răspândirea mirosului greu şi sufocant produs de gândurile rele, de vorbele necurate, de duhoarea alcoolului şi tutunului etc.

Primii creştini, pentru a-i încuraja pe catehumeni pe calea pocăinţei în vederea primirii Botezului, îi încurajau cu strigăte: Hai, Vasile! Hai, Ioane! Hai, Marie!

Să facem şi noi la fel, să chemăm la cenuşă pe toţi, dar mai ales pe acei care sunt mai departe de Dumnezeu şi cu cât sunt mai departe, cu atât trebuie să strigăm mai tare: Hai! Astăzi, auzind strigarea Domnului, nici unul dintre noi să nu-şi împietrească inima!

pr. Anton Dancă Ritul latin