Start > Ritul latin > Teologia Cuvântului

Teologia Cuvântului

1 December 2006
939 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a II-a după Crăciun (Anul C)

Cred că nu mă înșel când spun că Stagiritul (Aristotel, 384-322, filozof grec) a afirmat cu autoritate: Acela este mai aproape de adevăr, care cunoaște mai profund înțelesul cuvintelor.

Vrem să înțelegem fragmentul evanghelic de azi în lumina afirmației sfântului Ioan: La început era Cuvântul.

Ce este cuvântul?

Plecăm de la noțiunea simplă de cuvânt, așa cum îi găsim definiția în Micul dicționar enciclopedic: Unitate de bază a vocabularului (din lat. conventum = înțelegere), care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor. Cuvântul este instrumentul de care ne folosim cel mai des; este un semn convențional care exprimă un act al gândirii. Un simplu cuvânt – casă – de exemplu, ne dă o bogăție de idei: temelie, pereți, uși, geamuri, plafon, acoperiș etc. Dar cuvântul – cuvânt – ce ne spune? Acela care îl pronunță este omul; este produsul unei rațiuni; este adresat unui interlocutor; are un scop precis.

Când spunem: cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup, înțelegem că așa cum cuvântul îmbracă ideea, tot așa se îmbracă Dumnezeu cu trup omenesc, cu următoarea diferență: cuvântul care îmbracă ideea este un semn convențional, pe când trupul, cu care se îmbracă Dumnezeu este însăși ideea, Înțelepciunea divină care, datorită unirii ipostatice, se revelează pe ea însăși. Pentru noi trupul lui Isus, cuvântul întrupat, rămâne un semn, deoarece nu putem cuprinde cu mintea noastră toată realitatea, așa cum îngerii au spus păstorilor: Acesta vă va fi semnul: veți găsi un prunc înfășat și culcat în iesle (Lc 2,12). Semnul reprezintă gestul lui Dumnezeu prin care ne arată în formă sensibilă un sens care trebuie urmat. Semnul nu-i un scop în sine, ci vrea să ne conducă la cunoașterea gestului, la condescendența aceluia care realizează semnul. Gesturile divine, așa cum ni le propune teologia, reprezintă semnele minunate pe care Dumnezeu le-a făcut și continuă să le facă pentru mântuirea lumii.

De ce nu s-a întrupat Tatăl?

Datorită imposibilității de a fi gest – semn – pentru noi, el fiind acela care face semnele, gesturile. Semnul se face, se naște, pe când Tatăl este nenăscut, nefăcut.

De ce nu s-a întrupat Duhul Sfânt? Pentru că el exprimă o relație generică dintre Tată și Fiu și dintre Fiu și Tată, fără corespondent în relațiile noastre interumane. El sfințește semnul, gestul, nu-l creează. Forma de exprimare, semnul Duhului Sfânt, în mod obișnuit este porumbelul, care a și apărut asupra lui Isus la botezul din apa Iordanului (cf. Mt 3,17), semnificând sfințirea, investirea, ungerea cu plinătatea darurilor și misiunea semnului (lui Isus) de a sfinți pe cei care iau contact cu semnul. Dar fără Isus, ca semn din apa Iordanului, nu am fi fost capabili de a înțelege semnul porumbelului, gest al Tatălui, ca relație a Sfântului Duh dintre Tatăl ceresc și Fiul său întrupat, sensul filiațiunii divine, deoarece noțiunea întruchipării formei de porumbel are doar caracterul de simbol, pe când cuvântul întrupat exprimă o realitate asemenea nouă. Unui simbol nu i se poate sta împotrivă, fiindcă nu exprimă realitatea în sine, dar unui semn, care este o realitate în sine, i se poate sta împotrivă. Cuvântul întrupat este semnul Tatălui, care, așa cum spune bătrânul Simeon, va trezi împotrivire (cf. Lc 2,34). Semnul, capabil de a suporta împotrivirea, devine capabil să reveleze sensul gestului făcut de Tatăl, caritatea sa mântuitoare prin jertfirea semnului.

De ce nu a spus evanghelistul Ioan: Dumnezeu s-a întrupat, s-a făcut om, ci: “Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”?

Cred că pentru a înlătura ideea de panteism și pentru a ne face să înțelegem mai bine natura divină, Dumnezeu nu se identifică el însuși cu creația. Cuvântul lui Dumnezeu a răsunat la început și a devenit creator: Să fie! Și s-au făcut! (Gen 1,3 ș.u.). Cuvântul a rămas permanent și continuă să răsune ca act al voinței divine care creează veșnic: Cuvântul este gestul veșnic al Tatălui, din sânul său, din natura sa, dinaintea creației, dar stă la începutul creației și devine semn în sânul creației arătând realitatea sa divină prin sfințenia desăvârșită, prin atotputernicie, atotștiință, iar în ziua de apoi va răsplăti cu dreptate pe acei care au crezut în semnul, gestul Tatălui, cu fericirea din împărăția Tatălui, și cu excluderea acelora care i-au stat împotrivă, s-au împotrivit evidenței, fiindcă semnul este un gest evident.

Dacă Isus s-a încadrat perfect în conținutul cuvântului divin din sânul Tatălui și din sânul creației, la fel de bine s-a încadrat și în noțiunea de cuvânt omenesc. Cuvântul omenesc exprimă o realitate intelectuală și Isus a pătruns chiar în intimitatea gândurilor omenești, le-a inspirat, le-a exprimat, le-a revelat, le-a corectat, le-a dojenit, le-a stat împotrivă etc. Cuvântul este o realitate, un semn, o vibrație trecătoare a corzilor vocale în contact cu aerul. Isus, ca om, a fost o vibrație vremelnică, de circa 33 de ani. Cuvântul vremelnic, de durată mai mare sau mai mică, întipărește în rațiune și în memorie o realitate netrecătoare. Isus, prin învățătura sa, s-a întipărit în rațiunea și memoria omenirii, în istorie, până la sfârșitul veacurilor. Cuvântul este atât de sărac în sine, format doar dintr-o vibrație a aerului în contact cu coardele vocale. Isus a fost sărăcia dusă până la extrem de la naștere și până la mormânt. Cuvântul o dată pronunțat, moare, dar se naște mereu prin pronunțare, este mereu nou. Isus, ca semn al Tatălui, a murit; dar pronunțat veșnic în Duhul Sfânt, învie și nu mai moare, dar nici nu mai este semn de împotrivire, fiindcă nici unul dintre cei care i-au stat împotrivă nu l-au văzut și nici unul dintre cei care l-au văzut înviat nu i s-a împotrivit.

Prin această propoziție: La început era Cuvântul, evanghelistul Ioan ține să combată idolatria vremii, anume că zeitățile păgâne nu au cuvânt – Au gură și nu vorbesc (Ps 115,5; Bar 6,7) – și pe care sfântul Paul îi ironizează, declarându-i zei muți (1Cor 12,2).

Cunoscător al filozofiei grecești, evanghelistul Ioan mai combate logosul ei, obiect de speculații abstracte cu care se ocupau mai ales filozofii alexandrini, pe când Iahve a vorbit mereu oamenilor în diferite forme: unora în viziune și în visuri (cf. Num 12,6; 1Rg 22,13-17); altora le-a vorbit prin inspirații lăuntrice (cf. 2Rg 3,15; Ier 1,4); lui Moise i-a vorbit gură la gură (cf. Num 12,8). Toți, cărora

le-a vorbit Dumnezeu, au avut conștiința clară și convingerea neclintită că Dumnezeu le-a vorbit și le-a vorbit atât de clar și hotărât încât i-a silit să descopere altora ceea ce le-a spus (cf. Am 7,15; Ier 20,7). Autorul Scrisorii către Evrei spune clar: Dumnezeu a vorbit odinioară părinților noștri prin profeți, în multe rânduri și în multe feluri, în cele din urmă ne-a vorbit prin Fiul (1,1-2).

Evanghelistul Ioan combate ezoterismul.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este un privilegiu ezoteric, cu înțeles ascuns care trebuie păstrat doar de câțiva inițiați ca să nu ajungă la știința muritorilor de rând, el este un mesaj ce trebuie transmis tuturor popoarelor (Mt 28,18-19).

Cuvântul întrupat, prin care toate s-au făcut, este exact în centrul istoriei umane; înainte de el, istoria se îndrepta spre apariția lui căutându-l și în mersul stelelor de pe cer; după venirea sa, istoria tinde spre biruința sa finală, fiindcă ultimul cuvânt îi aparține și va asigura victoria definitivă a lui Dumnezeu (cf. Ap 19,13).

Sfârșitul este totdeauna cuprins în început. Cine primește cuvântul de la început, este sigur de victorie la sfârșit. Între început și sfârșit, între alfa și omega, se dă lupta pentru acceptarea sau respingerea cuvântului.

Să credem în cuvântul Domnului și vom avea viață veșnică. Amin.

Ritul latin