Start > Ritul latin > Magnificat

Magnificat

1 December 2006
932 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Preasfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu

Nu putem înțelege misterul sărbătorii de azi, fără a ne întoarce la micul Crăciun din 25 martie, la Buna-Vestire.

În căsuța săracă, dar atât de curată, a preasfintei Fecioare Maria din Nazaret, vine îngerul Gabriel și o salută: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei. Preacurata se tulbură, se teme. Îngerul o lămurește: Ai aflat har la Dumnezeu; vei zămisli și vei naște un fiu… Fecioara ezită. Îngerul intervine și o asigură că devenind mamă, va rămâne ceea ce și-a propus, fecioară; îi dă drept garanție atotputernicia divină care a lucrat o minune în sânul Elisabetei. Preacurata rămâne copleșită de măreția planului divin; acceptă cu smerenie și spune: Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău! (Lc 1,26-38).

Ce iese în evidență, mai presus de toate, din această relatare evanghelică?

În primul rând ne apare evidentă atitudinea lui Dumnezeu față de creatura sa: se gândește la om, îl respectă, îl tratează cu atâta delicatețe, îl salută și-i respectă voința; ceea ce înseamnă că îl iubește și are planuri mari cu el. Când a creat cerul și pământul n-a cerut consimțământul nimănui; cu un singur cuvânt le-a adus pe toate la existență. Pentru a păstra ceea ce a creat îi este suficient un act al voinței sale; dar ca o femeie să devină mamă a Fiului său îl costă: se smerește și se pleacă în fața creaturii sale; alege un sol ceresc de prim rang, căruia îi încredințează un mesaj; îl trimite pe pământ într-o formă nouă de prezentare, ca să poată fi perceput de o ființă deosebită, creată din pământ și suflet; îngerul o salută; Fecioara este nelămurită și se opune când i se pare că trebuie să renunțe la alegerea proprie de a rămâne fecioară; îngerul o lămurește; ea acceptă; Duhul Sfânt însuși se coboară asupra ei și atotputernicia divină unește în sânul ei curat ca lacrima unui înger natura divină cu cea umană formând un nou fel de viață într-o ființă care nu s-a mai văzut nici în cer și nici pe pământ. Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu, cu neputință de pătruns cu mintea omenească, din cauza nemărginitului în formă mărginită, fiindcă persoana divină, căreia preacurata Fecioară Maria îi dă carne din carnea ei și sânge din sângele ei, este a doua persoană din Preasfânta Treime, născută deja din veci în sânul Tatălui fără de mamă, ca să se nască în timp din Maria Fecioară, fără de tată. Ca Fiul lui Dumnezeu să devină Fiul Omului era absolut necesară colaborarea unei ființe omenești? Era necesară libertatea umană; altfel n-ar fi fost om cu adevărat.

Pentru a obține colaborarea liberă și conștientă a Mariei, Dumnezeu cel atotputernic așteaptă, se târguiește cu creatura sa. Preacurata este o ființă conștientă de libertatea sa, de hotărârea luată pe când era la templu de a rămâne fecioară. Îngerul o lămurește și Dumnezeu așteaptă decizia voinței ei libere, absolut necesare pentru ca acela care se va naște din sânul ei să fie o ființă umană liberă. Dumnezeu, cu toate că avea la îndemână toate mijloacele de constrângere: fulgere și trăsnete, ca să obțină imediat ceea ce dorea, el așteaptă, respectă gândirea și libertatea de voință cu care a înzestrat-o. Dumnezeu nu se contrazice: a creat pe om după chipul și asemănarea sa? Îi respectă gândirea și libertatea așa cum le respectă în sine: nu constrânge, nu impune, nu siluiește, nu distruge, oricât de dârză ar fi voința care i se opune. Aceasta este metoda și procedura lui Dumnezeu față de oameni: respectă, desăvârșește, luminează, ajută și convinge cu bunătate că este bine ceea ce voiește el. Atotputernicia este gingașă, delicată, blândă, dulce, suavă etc. Dumnezeu este gentil.

Înțelegem măreția misterului de azi?

Maternitatea divină a preacuratei Maria este opera atotputerniciei gingașe, delicate, blânde, dulci, suave, este capodopera gentileței lui Dumnezeu, a atotputerniciei care se smerește în fața unei ființe pe care a creat-o.

Acest mister ne este oferit spre reflecție chiar la început de an cu scopul de a ne strădui să ne însușim, pe tot parcursul anului, însușirile divine necesare vieții noi cu care trebuie să ne îmbrăcăm, spre a deveni prin Cristos fii adoptivi ai lui Dumnezeu.

În al doilea rând, trebuie să medităm măreția preacuratei Fecioare în taina maternității divine, ca să ne mijlocească harurile de care ea este plină, pentru a-i deveni fii.

Cu toate că îngerul Gabriel o asigură de plinătatea harului, precum a copleșit-o Domnul, cu toate că voința ei este respectată și îl determină pe Dumnezeu la o minune, cu toate că în locul unui soț, oricât de neprihănit ar fi fost el ca om, a fost necesară intervenția rodnică a Sfântului Duh, cu toate că este conștientă de marea ei misiune de a fi mamă a lui Mesia, măreția preacuratei Maria stă în faptul de a se fi recunoscut în fața lui Dumnezeu prin ceea ce trebuie să fie fiecare om, smerit. Ea ni se oferă model: Iată roaba Domnului!

În fața lui Dumnezeu care se smerește și se pleacă în fața omului, omul demonstrează că este cineva, că este chip și asemănare cu Creatorul, când știe să se smerească, nu numai în fața lui, ci mai ales în fața acelora pe care el îi respectă, chiar și atunci când greșesc.

Cooperarea divino-umană la unison a adus în lume pe Mântuitorul, despre care sfântul Teofil din Alexandria a spus, iar cuvintele sale au rămas consemnate în documentele Conciliului Ecumenic din Efes (431), citez: Marea minune nu a fost săvârșită de acei artiști care își exercită arta lor într-o materie nobilă, ci tocmai contrariul, aceia apar mai mari în ochii oamenilor care își demonstrează duhul creator al artei lor în lutul și fiabilitatea pământului. Tot așa și cel mai mare decât toți artiștii, cuvântul lui Dumnezeu, nu a venit la noi în nobila materie a unui corp ceresc, dar a venit să arate prin fiabilitatea lutului măreția artei sale.

Sărbătorim azi, prin misterul maternității divine a preacuratei, măreția artei divine: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Lucrarea a început, dar nu s-a terminat, ea continuă în noi, prin sfintele taine, dar mai ales prin Euharistie, în care avem trupul și sângele lui Cristos. Dar trupul și sângele lui Cristos au fost inițial ale mamei sale, Maria. Prin urmare, într-un fel, putem spune că ne împărtășim din sânul ei cu trupul și sângele Fiului ei și astfel ea ne devine mamă sacramentală, mama Bisericii; Biserica fiind marele sacrament al Tatălui. Astfel: solemnitatea Maternității Divine a preacuratei devine solemnitatea Maternității Divine a Bisericii, prin care și în sânul căreia noi ne naștem pentru viața divină; cu atât mai mult cu cât acela care a venit la noi din sânul Tatălui ceresc prin Maria, ne-a dat-o ca mamă, pentru a ajunge în sânul Tatălui ceresc.

Era în 1943 într-un lagăr din nordul Rusiei. Un prizonier povestește cum la începutul Adventului din acel an s-au adunat noaptea în taină și în surdină au început să cânte: Dorit Mesie, vino. Au făcut și o coroană pe care au prins patru bucățele de lumânare. Le aprindeau numai pentru câteva clipe, de teamă să nu se termine.

Într-una din zile s-a răspândit zvonul că printre prizonieri există unul care știe să picteze. L-au aflat; de meserie era medic și l-au rugat să le picteze ceva frumos de sărbătorile Crăciunului. Dar ce? Unii ziceau să picteze ceva de-ale mâncării; alții voiau un peisaj din țara natală; alții voiau una, alții alta. Văzând că părerile sunt împărțite și pe toți nu-i poate mulțumi, unul a fost de părere să fie lăsat pictorul să-și aleagă singur tema. Și el s-a apucat să picteze cu un cărbune, pe spatele unei hărți învechite și cu mâna tremurândă de emoție, chipul sfintei Fecioare Maria cu pruncul Isus în brațe. În ziua de Crăciun, un șir lung de prizonieri aștepta să vadă surpriza pregătită de medicul-pictor. Și, când el le-a desfăcut tabloul, toți au rămas uimiți; îngenunchind, au început să lăcrimeze. Unii au stat toată ziua în rugăciune. În mijlocul stepei rusești, rupți de foame, de frig și de boli, prizonierii s-au simțit mângâiați și întăriți de chipul Fecioarei-mame cu pruncul Isus în brațe; pictură realizată de un medic protestant. Pe chipurile tuturor s-a aprins o speranță nouă într-o fericire care depășește tot ce poate fi pe pământ.

La început de an am încercat să vă schițez marea operă a lui Dumnezeu și cred că am făcut doar ceea ce a făcut acel pictor cu un cărbune pe spatele unei hărți vechi. Rog în schimb pe bunul Dumnezeu să aprindă o lumină nouă pe chipurile voastre, dându-vă speranța într-un an plin de roade spirituale, sănătate, fericire și pace, ca un preludiu al acelora pe care sperăm să le avem în viața veșnică. Amin.

Ritul latin