Predici

Pentru sărbătoarea Crăciunului, Liturgia cuvântului ne oferă două episoade evanghelice, după sfântul Luca şi după sfântul Ioan. Evanghelistul Luca descrie înscrierea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu în istoria neamului omenesc; evanghelistul Ioan descrie înscrierea lui Isus ca Fiu al Omului în istoria lui Dumnezeu. Între aceste două descrieri stă unul şi acelaşi mister – Întruparea -, care ne cere adeziunea cea mai profundă a minţii prin credinţă.

În noaptea sfântă îngerul a spus: Vă vestesc bucurie mare: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul. În ce sens? Este Emanuel-Dumnezeu cu noi.

S-a născut pentru noi, să fie cu noi, să fie în noi, să spună lui Dumnezeu Tată prin firea noastră omenească împreună cu noi şi pentru noi, dându-ne convingerea că suntem copii ai lui Dumnezeu prin el, care ne-a spus: Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom locui la el (In 14,23), adică primim o viaţă nouă adusă de el pe pământ prin care intrăm în intimitate cu persoanele divine.

Deci, ca să ştim ce suntem şi cât valorăm, trebuie să-l cunoaştem pe Isus. Să avem acea cunoaştere în sens scripturistic: convieţuire intimă din care să rezulte o nouă fiinţă. S-a născut ca să-l cunoaştem şi cunoscându-l să ne naştem la o viaţă nouă, divino-umană. Cunoaşterea lui Dumnezeu, spune marele cugetător francez Pascal, fără cunoaşterea propriei nimicnicii, ne duce la îngâmfare şi la mândrie prostească. Cunoaşterea lui Cristos este pe undeva un mijloc între aceste două cunoaşteri, ca să-l putem afla şi pe Dumnezeu, dar şi nimicnicia noastră. În zadar ne-am chinui să-l cunoaştem pe Dumnezeu, dacă nu ne cunoaştem propria nimicnicie prin lumina lui Cristos, fiindcă atât timp cât nu ne cunoaştem propria nimicnicie, nu ne putem despărţi de dânsa şi nu-i putem face loc cunoaşterii adevărate a dumnezeirii sale. Este necesar să-l cunoaştem pe Isus ca să ne cunoaştem pe noi înşine!

Fără Cristos, ce am şti despre noi înşine? Am şti data naşterii: anul, luna, ziua, ora, copilăria, adolescenţa, maturitatea, bătrâneţea; bucuriile, mai ales necazurile fizice, psihice şi morale. Şi apoi ne întrebăm: Ce sens au toate acestea? Răspunsuri se pot da multe, dar vagi, seci şi niciodată satisfăcătoare.

Ce trebuie să ştim despre naşterea lui Isus ca să înţelegem sensul vieţii noastre de pe pământ? Trebuie oare să ştim anul, luna, ziua, locul etc.? Nu. Vom înţelege sensul vieţii noastre când vom înţelege că Isus s-a născut şi că sensul vieţii sale a fost îndreptat într-o singură direcţie, sens unic, spre împlinirea voinţei Tatălui: M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia celui care m-a trimis (In 6,38); Hrana mea este să fac voia celui care m-a trimis (In 4,34), iar voia Tatălui este ca toţi oamenii să se mântuiască (cf. 1Tim 2,4), adică să intre pe sensul unic, spre Tatăl, care nu poate fi altul decât calea iubirii. Deci, prin Cristos, în Cristos şi cu Cristos găsim calea iubirii, ni se revelează taina voinţei lui Dumnezeu (cf. Ef 1,9-11). Din raţiunea de a fi om a lui Isus, aflăm rostul existenţei noastre: împlinirea voinţei Tatălui care ne mântuieşte din iubire. Aceasta înseamnă că Dumnezeu are iniţiativa realizării păcii dintre sine şi om, pace nimicită de păcatul strămoşesc. Iniţiativa lui Dumnezeu cere mai întâi conştientizarea omului asupra acestei necesităţi a păcii. Nici un om nu ar fi fost capabil de această conştientizare, afară de Cristos, fiindcă nici un om nu poate deţine sensul Tatălui, decât acela care vine de la Tatăl ceresc. Cristos, deţinând sensul Tatălui, devine pacea noastră, cu alte cuvinte catalizatorul voinţelor omeneşti într-o singură voinţă, la o unitate de acţiune; astfel pacea cu Tatăl devine o realitate îmbucurătoare. Pacea este unirea tuturor voinţelor pentru realizarea binelui comun şi suprem. Isus s-a născut ca să stea în mijlocul unirii tuturor voinţelor, ca principe al păcii, după cum a fost profeţit şi după cum vestesc îngerii păstorilor: pace oamenilor de bunăvoinţă.

Pentru aceasta spune sfântul Leon cel Mare: Naşterea Domnului este naşterea păcii.

Realizăm pacea în Cristos, facem ca Domnul să se nască în noi, dând sens naşterii noastre prin actul bunei voinţe de unire cu toţi oamenii de bunăvoinţă în Cristos pentru realizarea păcii cu Tatăl, în spirit de iubire, pentru mântuirea tuturor.

Când papa Ioan-Paul al II-lea a vizitat America Latină, în anul 1979, în faţa ruinelor Mănăstirii Cuilapan s-au adunat cam 350 de mii de indieni. Din rândul lor s-a ridicat Esteban ca să-l salute pe Sfântul Părinte. Esteban, indian, bun catolic, în vârstă de 48 de ani, căsătorit şi tatăl a şapte copii, lucra mult şi câştiga puţin, a spus: Datu, guinibatu, enenda, pekte ki betua, adică: Te salut, Sfinte Părinte, în numele fraţilor mei! Şi a continuat: Suntem foarte fericiţi de vizita pe care ne-o faci, deoarece pretutindeni duci pacea, dreptatea, iubirea. Apoi, schimbând tonul de bucurie cu cel de durere, a adăugat: Suntem un popor umilit. Vacile au o situaţie mai bună decât noi. Nu putem spune tot şi, ceea ce suferim, trebuie să păstrăm secret în adâncul inimilor noastre. Apoi Esteban a strigat: Nu avem de lucru şi nimeni nu ne ajută! Cei 350 de mii de indieni şi-au îndreptat privirile către părintele creştinătăţii venit de departe. Esteban a continuat: Slabele noastre puteri le punem de bunăvoie în slujba Sanctităţii voastre! Ţi le oferim ţie şi Bisericii noastre. În concluzie a spus: Sfinte Părinte, cere ceva Duhului Sfânt pentru sărmanii tăi fii. Prin glasul meu, indienii îţi cer să te rogi ca să prindă rădăcini în viaţa noastră cuvântul lui Dumnezeu! În loc de aplauze, cum se obişnuieşte, a urmat un moment lung de tăcere. Şi, după ce un misionar i-a tradus Sfântului Părinte cuvintele lui Esteban, papa Ioan-Paul al II-lea şi-a plecat ochii şi a plâns pentru fiii lui Dumnezeu care o duc mai rău decât vacile (29 ianuarie 1979).

Aceste tragedii umane au loc şi azi, la începutul celui de al

III-lea mileniu de civilizaţie, fiindcă oamenii n-au ajuns încă să-şi cunoască sensul vieţii, n-au înţeles sensul venirii lui Isus în lume,

n-au ajuns la unitatea de voinţă cu voinţa lui Cristos pentru realizarea păcii oamenilor de bunăvoinţă.

Sateliţii infernului, care menţin ura între oameni, jefuiesc an de an pe Moş Crăciun de darurile sale şi îşi fac tunuri, rachete, tancuri, bombe şi bombardiere pentru distrugerea păcii lui Cristos. Cine vrea tot acest arsenal apocaliptic? Îl vor copiii, care sunt viitorul omenirii? Toţi copiii lumii doresc Pacea şi cer bunăvoinţa celor mari ca să poată cânta: Moş Crăciun cu plete dalbe a sosit de prin nămeţi / Şi ne-aduce daruri multe la fetiţe şi băieţi…

Trebuie să ne rugăm mult, ca acei indieni, ca să prindă rădăcini adânci şi în inimile noastre cuvântul lui Dumnezeu, ca iubirea, care s-a născut şi stă pe un braţ de fân, să-şi găsească locul în inimile noastre, să le facă de bunăvoinţă pentru realizarea păcii universale. Atât timp cât iubirea va fi lăsată pe paie, la gunoiul grajdului, în foame, în lipsuri de tot felul, cât timp vacile, boii, berbecii, măgarii şi catârii o vor duce mai bine decât indienii şi decât mulţi dintre noi, nu poate fi pace pe pământ. Rolul nostru istoric este de a fi oameni de bunăvoinţă. Trebuie să ne străduim din răsputeri ca toţi oamenii să cunoască şi să împlinească voinţa lui Dumnezeu, asemenea Fiului său.

Era în ziua de Crăciun. Judecătorul păgân Asclepiade îl chinuia pe sfântul Roman, încercând să-l determine să se lepede de credinţă şi să aducă jertfă zeilor. Sfântul Roman se străduia să-l convingă pe judecător de zădărnicia ostenelilor sale, când, inspirat, îi zise: Dacă nu vrei să mă crezi că Isus născut om între oameni este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl şi Duhul Sfânt, crede cel puţin acestui prunc! Şi-i arătă un prunc din braţele unei mame din apropiere, care nu vorbise niciodată. Asclepiade, crezând că va găsi încă un mijloc de a-şi bate joc de sfântul Roman, fiind sigur că un prunc numai de câteva luni nu va scoate un cuvânt, l-a întrebat ironic: Cine este Isus Cristos? Cu glas limpede şi răspicat, pruncul a răspuns: Isus Cristos este Dumnezeu adevărat.

Mulţi păgâni care erau de faţă, uimiţi de această minune, au îmbrăţişat credinţa în Isus Cristos, Fiul Dumnezeului viu, pentru care sfântul Roman şi-a vărsat sângele, adeverind încă o dată că sângele martirilor este sămânţa creştinilor.

Noi suntem chemaţi să dovedim că sămânţa creştinilor rodeşte pacea şi mântuirea lumii. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin