Predici

Regele David reaminteşte şi cântă bucuria poporului său în psalmul 125/126, zicând: Când a întors Domnul robia Sionului ne-am umplut de mângâiere. Atunci s-a umplut de bucurie gura noastră şi limba noastră de veselie; atunci se zicea între neamuri: “Mari lucruri a făcut Domnul cu ei!” Mari lucruri a făcut Domnul cu noi: ne-a umplut de bucurie (1-3). Cântă eliberarea din robia egipteană.

Dar şi mai mari lucruri a făcut Domnul cu noi: ni l-a trimis pe Fiul său, nu numai să ne elibereze din robia diavolului, să ne elibereze de povara păcatelor şi de tirania morţii, ci chiar să ne dea viaţa sa dumnezeiască. Pentru aceasta ne este inima plină de bucurie.

Astăzi ni s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul. Profeţii au întrezărit această zi şi au descris-o printr-o mulţime de imagini: Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină (Is 9,1). Lumina, care străpunge întunericul păcatului, sclaviei, oprimării, este preludiul venirii lui Mesia aducător de libertate, de bucurie, de pace: Un prunc ni s-a născut, un fiu ni s-a dat (Is 5). Profeţia depăşeşte infinit perspectiva unui alt rege, asemenea lui David trimis de Dumnezeu să elibereze pe poporul său şi lumina ei care se proiectează acum asupra Betleemului, nu-i spre a lumina naşterea unui puternic rege lumesc, ci pe cea a Dumnezeului puterilor făcut om; el este pruncul născut pentru noi, Fiul care ne-a fost dat. Numai lui singur i se potrivesc titlurile de: Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Părinte veşnic, Domn al păcii (Is 5). Apoi, când profeţia a devenit realitate istorică, o lumină infinit mai mare a strălucit şi vestea nu ne mai vine de la un mesager pământesc, ci de la cel ceresc. În timp ce păstorii vegheau în noapte turmele, un înger al Domnului a apărut înaintea lor şi gloria Domnului i-a învăluit în lumină. “Iată, vă aduc o veste de mare bucurie, care va fi pentru tot poporul: Astăzi vi s-a născut… Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (Lc 2,9-11). Mântuitorul promis şi aşteptat de secole e viu, trăieşte între oameni: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat în iesle (Lc 2,9-12). Poporul lui Dumnezeu are în acest copil pe Mesia dorit de veacuri. Speranţa a devenit o realitate imensă, uimitoare şi descumpănitoare prin simplitatea ei.

Sfântul apostol Paul, contemplând misterul întrupării plin de emoţie, a exclamat: A apărut harul lui Dumnezeu, izvorul mântuirii tuturor oamenilor… A apărut bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi iubirea sa faţă de oameni (Tit 2,11; 3,4). A apărut Emanuel cel prezis de profeţi, smeritul prunc din sânul Fecioarei – mame: el este Dumnezeul nostru, Dumnezeu cu noi, făcut asemenea cu fiecare dintre noi, ca să ne înveţe să ne lepădăm de fărădelege şi de ademenirile lumeşti şi să trăim…în aşteptarea speranţei fericite şi revelării gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos (Tit 12-13). Iată arcul speranţei creştine care uneşte cei doi poli: naşterea lui Isus, începutul mântuirii şi venirea sa de la sfârşitul lumii, ţinta care orientează întreaga viaţă creştină. Contemplând şi adorând naşterea lui Isus, credinciosul trăieşte, nu ca un închis în carapacea realităţilor şi a speranţelor pământeşti, ci deschis faţă de speranţele veşnice, în aşteptarea întâlnirii într-o zi cu Domnul şi Mântuitorul său.

Liturgia cuvântului din noaptea de Crăciun, precum şi cea de acum, celebrează naşterea Fiului lui Dumnezeu în timp, în istoria omului; lecturile pe care le vom auzi la următoarea sfântă Liturghie, ne vor prezenta naşterea veşnică din sânul Tatălui: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu (In 1,1). Dumnezeu ca Tată, cuvântul care a existat din veşnicie şi care la începutul timpului a fost drept model pentru opera creaţiei, prin el toate s-au făcut, la împlinirea timpului s-a făcut trup şi a locuit între noi (In 1,14). Mister nemaipomenit, inexprimabil! Cu toate acestea nu-i un mit, nici doar o închipuire figurativă, ci o realitate istorică, o realitate consemnată de fapte: şi noi am contemplat gloria lui, glorie ca a unului-născut al Tatălui, plin de har şi de adevăr (In 1,14). Evanghelistul l-a cunoscut pe Isus, a trăit cu el, l-a ascultat, l-a atins şi în el a recunoscut cuvântul Tatălui veşnic, întrupat în firea noastră umană. Lucrurile mari, prezise de profeţi relativ la Mesia, sunt mai nimic faţă de realitatea unui Dumnezeu făcut om.

Sfântul Ioan evanghelistul ridică un pic vălul de pe acest mister: Fiul lui Dumnezeu, întrupându-se, s-a aşezat pe treapta umană pentru a-l ridica pe om la demnitatea sa divină: acelora care l-au primit, le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu (In 1,12). Dar nu numai pentru atâta, ci s-a făcut om pentru a-l face pe Dumnezeu însuşi accesibil omului, pentru a-l face cunoscut: Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată: Fiul, unul-născut care este în sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut (In 1,18). Autorul Scrisorii către Evrei reia şi dezvoltă această idee: După ce în vremurile trecute Dumnezeu ne-a vorbit prin profeţi, acum, în aceste zile, el ne-a vorbit prin Fiul (1,1-2). Profeţii erau acei oameni care transmiteau cuvântul lui Dumnezeu, dar Isus este cuvântul însuşi al lui Dumnezeu: cuvântul care s-a întrupat şi care îl revelează pe Dumnezeu prin cuvinte omeneşti, descoperindu-ne mai ales iubirea sa faţă de toţi oamenii. Profeţii au spus lucruri minunate despre iubirea lui Dumnezeu, dar Fiul lui Dumnezeu întrupează această iubire şi o demonstrează pe viu, o face palpabilă în însăşi persoana sa. Acel prunc înfăşat în scutece care stă pe paie în iesle (Lc 2,12) spune oamenilor că Dumnezeu îi iubeşte atât de mult încât îl dă pe Isus, unul-născut al său, spre mântuirea lor. Acest mesaj, vestit păstorilor în noaptea de Crăciun de către îngeri, trebuie transmis astăzi tuturor oamenilor – în chip deosebit celor săraci, celor umili, celor dispreţuiţi, celor doborâţi de necazuri – nu atât prin îngeri, cât mai ales prin noi, prin oamenii care cred în misterul naşterii lui. Ce rost ar avea să sărbătorim naşterea Domnului, dacă nu ştim să-l vestim pe Isus altora prin propria noastră viaţă? Cu adevărat sărbătoreşte naşterea Domnului Isus acela care îl primeşte în inima sa cu toată credinţa şi iubirea, acela care se străduieşte să-i procure cele necesare ca să poată trăi în inima lui, adică harul şi voinţa lui Dumnezeu, ca să se poată revela lumii ca bunătate, blândeţe, jertfire pentru toţi cei care cred, ca şi pentru cei care nu cred, ca să ajungă toţi în împărăţia Tatălui ceresc. (După Intimità divina, pag. 131-133).

Citim în viaţa părintelui Baltazar Alvarez că într-o noapte de Crăciun, unul dintre ucenicii lui stătea şi medita bunătatea fără margini a lui Dumnezeu care vine să cerceteze pământul acesta atât de ostil cerului. Deodată îi apare pruncul Isus, frumos şi strălucitor, cu mânuţele pline de aur şi pietre preţioase, zicându-i cu adâncă tristeţe: Nu găsesc pe nimeni care să primească această comoară. Aurul şi pietrele preţioase simbolizau harul, viaţa cea nouă, viaţa divino-umană care deschide calea îngerizării.

În inima mea, a ta, a noastră este loc pentru aceste daruri?

Sfânta Magdalena de Pazzi repeta de sute de ori pe zi într-o continuă adoraţie plină de afecţiune: cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi!

Sfântul Alfons de Liguori nu putea să studieze fără să vadă pe masa de lucru chipul pruncuşorului Isus, de la care de altfel a primit o blândeţe, un discernământ al spiritelor şi o evlavie către preacurata sa mamă, rămase proverbiale.

Sfântul Francisc de Assisi mergea pe uliţe strigând: Să-l iubim pe pruncul ceresc!

Să-i urmăm pe sfinţi şi vom fi fericiţi! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin