Predici

Ştim că Adventul este un timp de pregătire pentru solemnitatea Naşterii Domnului. Dar la fel de bine trebuie să ştim că Isus a venit şi a împlinit profeţiile şi a desăvârşit Legea. Ne întrebăm: la ce ne mai pregătim şi cum? Deschidem oare umbrela după ce a trecut ploaia? Desigur că nu, dar trebuie să ştim că venirea lui Isus în lume a început, dar nu s-a sfârşit; el continuă să vină mereu pe diferite căi, una mai sublimă decât alta. Ne dăm seama de această venire continuă a lui Isus în lume, dacă suntem atenţi la “semnele timpului”.

Când Isus s-a născut la Betleem într-un grajd sărac, ai săi, evreii, nu l-au primit, pentru că n-a venit aşa cum îl aşteptau ei: ca rege înconjurat de glorie. Isus vine mereu, dar istoria se repetă: mulţi oameni nu-l primesc, deoarece nu vine după gustul lor: aducător de sănătate, bunăstare materială şi făcător de minuni cât mai spectaculoase care să înfrângă necredinţa şi nedreptăţile existente. Venirea lui Isus în Euharistie este acceptată de mulţi, venirea prin inspiraţii, minuni, har, vestirea evangheliei, săraci, prunci, bolnavi etc. este acceptată de mai puţini; cel mai mult vine în lume prin foame; foamea după pace, adevăr, supranatural, fericire, dreptate, iubire, ştiinţă, credinţă şi mai ales speranţă. Venirea lui în aceste forme nu este sesizată şi nici acceptată de mulţi. Mulţi vor să simtă venirea lui Isus în lume ca pe o săturare de pace, adevăr, infinit, supranatural etc. Şi, dat fiind faptul că religia nu poate sătura foamea multora, ei susţin că este depăşită, o critică, o dispreţuiesc, o persecută etc. căutând şi inventând alte căi de săturare: droguri, sex, putere etc. Isus ne asigură că foamea ne va fi total ostoită la împlinirea timpurilor. Datoria noastră este de a aştepta şi de a ne pregăti pentru împlinirea timpurilor aşa cum ne pregătim pentru un ospăţ bogat care ne aşteaptă: flămânzind de bunăvoie.

Creştinul se poate defini ca: omul care ştie să aştepte.

Aşteptarea este o caracteristică specifică firii umane. Animalele nu aşteaptă nimic: trăiesc numai pentru clipa prezentă; ele nu au nici ieri, nici mâine, nici trecut, nici viitor; instinctul lor este pentru acum; pe când omul este mereu în aşteptare şi de multe ori trăieşte pentru viitor mai mult decât pentru prezent: copilul aşteaptă să ajungă la tinereţe; tânărul îşi pregăteşte şi aşteaptă maturitatea; cel matur aşteaptă să-şi vadă copiii puşi la locul lor în societate; cei bătrâni aşteaptă să se bucure de roadele unei vieţi fără de griji la gura sobei. Deci, omul este fiinţa care aşteaptă mereu.

Creştinul înnobilează aşteptarea prin har, prin trăirea în prezent a vieţii celei noi şi viitorul şi-l pune pe temelia speranţei.

Prima lectură de azi – Ier 33,14-16 – ne vorbeşte despre un viitor în care Dumnezeu va realiza promisiunile făcute poporului său şi Ierusalimului: În acele zile, Iuda va fi salvat şi Ierusalimul va trăi în linişte. Numai că distrugerea Ierusalimului (din anul 587 î.C.) şi robia babilonică aduc sfârşitul dinastiei lui David. Cum se vor mai realiza făgăduinţele? Cine va mai beneficia de ele? De vreme ce s-a stins dinastia davidică, totul părea pierdut.

Profetul este de altă părere: el susţine că nimeni nu trebuie să se teamă, fiindcă la timpul rânduit de Dumnezeu, atotputernicia sa va face să odrăslească o mlădiţă de dreptate din rădăcinile uscate. Iniţiativa mântuirii aparţine numai lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie ştiut de toată lumea. Mesia, sau Domnul-dreptatea noastră, a venit să trezească rădăcinile moarte, ca ele să capete foamea după viaţa cea adevărată în dreptate, pace şi sfinţenie. Omul devine neom când nu mai speră, când nu mai râvneşte după adevăr, dreptate, sfinţenie, viaţă etc.

În lectura a II-a – 1Tes 3,12-4,2 – sfântul Paul ne îndeamnă şi pe noi, ca pe primii creştini din Tesalonic, să avem o credinţă şi o speranţă mai activă în aşteptarea venirii Domnului. Sfinţenia vieţii şi caritatea faţă de semeni trebuie să fie semnele cele mai evidente ale aşteptării în credinţă şi speranţă, prin care întâmpinăm mereu pe Isus care vine mereu.

Putem cunoaşte copilul înainte de zămislire şi de naştere din ceea ce sunt părinţii: tata şi mama, chiar dacă sunt abia căsătoriţi, sunt icoana vie a vieţii pe care o vor prelungi în istorie. Sfântul Paul ne îndeamnă să-l cunoaştem pe Isus din misterul Tatălui, înainte de zămislirea şi naşterea sa în timp; fiindcă el a fost născut din veci în sânul misterios al Tatălui. Primul lucru pe care trebuie să i-l acordăm lui Isus este misterul. În faţa misterului ne este necesară răbdarea. Pentru a-l descoperi pe Isus în misterul său de Fiu al Omului, trebuie să-l vedem în sfinţenia, atotputernicia, atotştiinţa, dreptatea şi mai ales în voinţa pe care o vădeşte, toate fiind aduse pe pământ din sânul Tatălui. Isus este pe pământ icoana Tatălui din ceruri. A-l cunoaşte pe Isus înseamnă a pătrunde în misterul Tatălui, în sfinţenia lui şi îndemnul lui Isus: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl (Mt 5,48), nu înseamnă altceva decât trăirea sfinţeniei lui Isus, aşa cum ni se arată în el ca om. Sfântul Paul vorbeşte despre sfinţenia – pe care trebuie s-o avem – înaintea lui Dumnezeu Tatăl. Desigur, numai Cristos poate spune în mod perfect cuvântul Tată, fiind zămislit prin puterea Tatălui, care este Duhul Sfânt, dar Isus îl trimite pe Duhul Tatălui în inimile noastre în măsura în care ne străduim să-l cunoaştem; şi atunci putem spune şi noi, prin Cristos şi Duhul Sfânt, lui Dumnezeu: Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru.

Ceea ce trebuie să aşteptăm de la Cristos pe acest pământ este o deschidere a fiinţei noastre faţă de misterul paternităţii lui Dumnezeu, adică să avem sensul Tatălui, conştiinţa vie că el ne iubeşte, iar când intrăm în intimitate cu el să nu-i spunem cuvinte multe, ca păgânii, fiindcă noi ne naştem din Tatăl în măsura în care credem în iubirea lui, în providenţa lui care face să răsară soarele său şi peste cei buni şi peste cei răi, iar ploaia o dă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt 5,45). Isus ne dă ochii Tatălui ca să ştim cum să-l privim nu numai pe el, dar şi întreaga lume, ne dă sensul fraternităţii şi salvării valorii globale. Aşteptând de la Cristos această deschidere spre infinit – sensul Tatălui – automat ne însuşim sentimentele lui Cristos şi acea convingere lăuntrică de comuniune la domnie: Dacă suferim cu el, vom domni cu el (2Tes 2,12) în împărăţia Tatălui.

Ca să ajungem la această domnie cu Cristos, evanghelia de azi – Lc 21,25-28-34-36 – ne arată mai concret ceea ce avem de făcut: Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îmbuibe inimile cu mâncare şi băutură şi cu grijile vieţii acesteia şi astfel ziua aceea să vină fără de veste asupra voastră! Şi cei cărora le spunea Isus aceste cuvinte erau mai săraci şi mai flămânzi decât noi. Tocmai râvna şi neliniştea după mâncare şi băutură ne face să uităm de Dumnezeu. Prin urmare: sfinţim aşteptarea prin veghere, rugăciune şi sobrietate.

Care sunt hotărârile noastre bune pentru acest Advent?

Un amiral a pierdut o bătălie navală fiindcă s-a retras primul de pe poziţia de luptă. Avea soldaţi, avea muniţii, dar de teamă că duşmanul este mai puternic, s-a retras. Duşmanul nu mai avea nimic pentru luptă: nici un cartuş, ci doar puţini soldaţi răniţi care aşteptau să fie luaţi prizonieri; se pregătiseră pentru a se preda, când, spre surprinderea lor, observă că adversarii părăsesc poziţia de luptă şi se retrag, lăsându-le o victorie nesperată şi, din învinşi, ajung învingători; adversarii puteau, cu puţină răbdare, să ajungă biruitori, dar s-au retras ca învinşi.

Să rămânem pe poziţia noastră de luptă! Creştinul este omul a cărui aşteptare sfântă este întărită de rugăciune şi de înfrânarea patimilor; el stă mereu drepţi înaintea Fiului Omului.

pr. Anton Dancă Ritul latin