Predici

Episcopului Desmond Tutu din Africa de Sud îi place foarte mult această anecdotă: când au venit misionarii în Africa, noi aveam pământul şi ei aveau Biblia. Atunci ei au spus: “Să ne rugăm…”, şi ne-au cerut să ne închidem ochii. Până când s-a încheiat rugăciunea, ei aveau de acum pământul şi noi aveam Biblia. Şi Episcopul încheie de obicei anecdota adăugând: “Şi cred că noi am făcut o afacere mai bună”. În această anecdotă avem oarecum o confirmare a cinismului lui Karl Marx cu privire la creştinismul de astăzi ca fiind “opiul maselor” – adică ceea ce îi face pe oameni să adoarmă în timp ce le este luat pământul de sub picioare. În evanghelia de astăzi, Isus îşi avertizează ucenicii împotriva liderilor religioşi care propagă acest fel de religiozitate anestezică. “Feriţi-vă de cărturari… ei mănâncă avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung. Ei vor primi o condamnare mai aspră” (Marcu 12,38-40). În a doua jumătate a lecturii evanghelice, relatarea Ofrandei văduvei, vedem un exemplu tragic al rezultatului acestui fel de religiozitate. Isus laudă victima dar condamnă persecutorii.

Săptămâna trecută am citit despre cărturarul care l-a întrebat pe Isus despre cea dintâi dintre porunci. În final Isus îi adresează cuvinte de încurajare şi laudă: “Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12,34). Curând după aceea, în lectura de astăzi, Isus îşi avertizează ucenicii împotriva cărturarilor care urmau să primească o condamnare mai aspră. Care este diferenţa crucială dintre cărturarul cel bun care a fost lăudat săptămâna trecută şi cărturarii în general care sunt condamnaţi în această săptămână? Cărturarul cel bun a câştigat aprobarea lui Isus când a spus că iubirea practică faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele “este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele” (Marcu 12,33). Cu alte cuvinte, cărturarii în general credeau în principiul “Templul înaintea oamenilor”, însă cărturarul cel bun, ascultându-l pe Isus, a ajuns la poziţia evanghelică “oamenii înaintea Templului”. Aceasta este poziţia celor care se află în drum spre împărăţia lui Dumnezeu. Nevoile oamenilor în carne şi oase stau înaintea nevoii de a menţine ritualul jertfelor la Templu.

În mod tradiţional am citit relatarea despre Ofranda văduvei ca una despre generozitatea fără margini şi jertfa de sine. Trebuie însă să o citim în primul rând în contextul în care a scris-o Marcu, ca o dovadă tragică a exploatării religioase pentru care Isus a condamnat administraţia religioasă a Templului. Înainte de a citi povestea ca un model pentru a încuraja generozitatea faţă de instituţia religioasă, trebuie să o citim ca o condamnare a folosirii religiei pentru a exploata oamenii simpli, în suferinţă şi lipsiţi de putere. Isus învaţă în Templu. El tocmai i-a condamnat pe cărturarii fără scrupule care mănâncă averea văduvelor sub pretextul fervorii religioase. Apoi El o vede pe această văduvă care pune “totul, tot ce mai avea la viaţa ei” în caseta pentru ofrande, şi arată spre ea spunând: “Vedeţi despre ce vorbeam?” Cărturarii nu au jefuit niciodată literalmente casele văduvelor. Însă prin învăţătura lor exploatau văduvele convingându-le ca în lipsurile lor să dea chiar şi puţinul pe care îl aveau.

Seamănă cu ceea ce s-a întâmplat la Târgul Mondial din San Francisco în 1939. Una dintre atracţii era o grămadă de bani – se spunea că sunt în total 1.000.000 de dolari. Pentru 25 de cenţi, vizitatorii aveau voie să atingă banii. Săracii îşi cheltuiau ultimul bănuţ pentru a atinge pentru un moment bogăţia. Îi făcea însă aceasta mai bogaţi? Nu, doar mai săraci cu 25 de cenţi. Idei false care alimentează speranţe false le pot lua oamenilor chiar şi puţinul pe care îl au.

Isus o laudă pe văduva exploatată. De ce? Aprobă Isus procesul prin care a fost redusă la starea de sărăcie? Nu. Isus o laudă pentru încrederea ei sinceră şi totală în Dumnezeu, nu pentru faptul regretabil că administraţia religioasă profita de ea. În final, în împărăţia lui Dumnezeu, dintre persecutor şi victimă, întotdeauna victima face afacerea cea mai bună, aşa cum remarcă pe bună dreptate Episcopul Desmond Tutu.

În societatea dominată de bărbaţi a Palestinei Noului Testament, văduva îi simboliza pe toţi cei lipsiţi de glas, de mijloace şi de putere. Cine ar fi astăzi aceşti oameni? Mergem noi ca indivizi sau ca Biserică în întâmpinarea unor astfel de oameni pentru a-i ajuta să îşi îmbunătăţească soarta? Sau le spunem doar să se roage mai mult şi totul va fi în regulă, ştiind bine că este nevoie de mai mult decât de rugăciune pentru îndreptarea sorţii lor? Este creştinismul o Evanghelie fără putere care adoarme oamenii şi menţine această stare de fapt, sau este Vestea cea Bună care eliberează şi transformă viaţa personală şi socială? Cunoaştem teoretic răspunsul. Să îl demonstrăm în practică.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin