Predici

Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar pe cele rele; iar acum aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti! (Luca XIV, 25)

Frati crestini,

Parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar este bine cunoscuta. Bogatul, lacom si zgarcit, petrece si se veseleste zilnic dezmierdandu-si trupul cu cantece, bauturi si mancaruri alese, in timp ce saracul, plin de bube si flamand, sufera la usa lui.

Predica Mantuitorul nostru Iisus Hristos incepuse sa capteze multimile din toate partile Palestinei. Se raspandise pretutindeni zvonul ca un om nemaiintalnit face minuni; vindeca tot felul de dureri, tamaduieste neputintele si vorbeste intr-un chip atat de minunat cum n-a mai vorbit nimeni pana acum. Toata lumea alerga sa-i vada chipul stralucitor si sa-i asculte cuvantul fermecator.

Intr-una din zile pe cand era inconjurat de multime multa de ascultatori intre care erau oameni bogati si puternici ai zilei care-L priveau din inaltimea situatiei lor cu un fel de mandrie personala, precum si multi saraci, amarati si necajiti, Mantuitorul zugraveste prin cuvinte minunate, tabloul vietii unui bogat si a unui sarac, tabloul bogatiei, al maririi si confortului si tabloul saraciei, al necazurilor si suferintelor. Iata deci, doua vieti, doua trairi deosebite foarte mult intre ele. Blandul Iisus incepe a vorbi cu glas rar si dulce:

- Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vizon, veselindu-se, in toate zilele in chip stralucit. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului; dar si cainii venind, lingeau bubele lui.

Tablourile acestea ne impresioneaza puternic si cred ca nici cea mai impietrita inima omeneasca nu poate sa ramana nesimtitoare fata de nenorocirea si mizeria in care se zbatea saracul Lazar. Dar iata ca intr-o zi a murit saracul si sufletul lui a fost luat de ingeri si dus in gradina raiului in sanul lui Avraam. Moare si cel bogat iar demonii il duc in flacarile iadului.

Iata deci un sarac proslavit in cer si un bogat ingropat in iad; un sarac in mainile ingerilor si un bogat in ghearele demonilor. Acest tablou ar fi o mare descurajare pentru cei bogati si o mare ingamfare pentru cei saraci. Aceasta s-ar parea la prima vedere, dar lucrurile nu stau asa.

Daca sunt bogati in iad, fara indoiala ca sunt si saraci si daca sunt saraci in cer, negresit ca sunt si bogati. Sa nu cautam in alta parte dovada decat in Sfanta Evanghelie de astazi. Vedem pe saracul Lazar dispretuit, flamand si gol, cum ingerii l-au dus in sanul lui Avraam, care a fost un om bogat, ca stim din istoria sfanta a Vechiului Testament ca acest slavit patriarh avea cirezi de vite si mari bogatii cand a trait pe pamant.

Iata dar in imparatia cerului un bogat si un sarac. Aceasta o spun ca cei saraci sa nu osandeasca pe cei bogati, iar cei bogati sa nu piarda nadejdea in mantuirea lor. Dar trebuie sa recunoastem ca bogatia este o mare piedica pentru mantuirea sufletului. Insusi Mantuitorul zice: “Cat de anevoie vor intra in imparatia cerului cei ce au avutii!” Mai usor se mantuieste cel sarac, cel lipsit, fiindca nadejdea lui este intemeiata pe Imparatia cerului, pe fericirea vesnica a raiului. El are mintea mai luminata si vede cum cu fiecare zi ce trece din viata lui, se apropie de gradina fericirii vesnice. De aceea nadejdea lui este intemeiata si nu pune nici un pret pe lumea aceasta trecatoare.

Dar au fost si bogati care s-au mantuit, caci au folosit banii si averea pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele aproapelui. Asa au facut ei biserici si manastiri intru slava lui Dumnezeu, au facut spitale, scoli si orfelinate, pentru binele aproapelui. Altii au scris carti si le-au impartit gratuit pentru luminarea poporului. Toti acesti oameni bogati, care au facut o multime de fapte bune, Dumnezeu i-a numarat cu Avraam, Isaac si Iacov, in Imparatia cereasca.

Doua lucruri sunt pe care le imparte Dumnezeu oamenilor in aceasta lume: Harul Sau si bunurile vremelnice. Prin Harul Sfant pe care-l primim prin Sfanta Biserica si Sfintele Taine, Dumnezeu se ingrijeste de nevoile sufletului, iar bunurile vremelnice le da pentru trebuintele trupului.

Prin urmare, nu ne este iertat sa nu deschidem ochii la nevoile si necazurile aproapelui nostru, pentru ca daca avem, nu de la noi avem, ci sunt de la Dumnezeu. El ne-a dat intelepciune si sanatate si tot El ne-a inzestrat cu daruri nenumarate. De aceea nu sunt ale noastre si trebuie sa le dam mai departe aproapelui nostru.

Poate fiecare dintre noi intalnim un Lazar plin de bube sufletesti si trupesti. Sa nu facem ca bogatul din Evanghelia de astazi care nu vede nimic din cauza orbirii desfatarilor, a petrecerilor si luxului. Mare facere de bine e sa stai la capataiul unui bolnav si mare mangaiere simte acesta cand vii cu un cuvant de incurajare. Caci omului cazut in dureri i se spulbera nadejdea si de aceea trebuie sa mergem acolo unde este durerea si suferinta, sa-i cautam noi, caci aceasta este fapta cea ingereasca si crestineasca.

Bogatul din Evanghelia de astazi s-a dus in flacarile iadului pentru nepasarea lui, pentru impietrirea inimii la suferinta lui Lazar cel gol, nemancat si bolnav, de la usa casei lui. Aceasta impietrire si nemilostivire i s-a nascut din mandrie, din gatelile si zorzoanele pe care le punea pe el. Sfanta Evanghelie ne spune mai departe, ca bogatul fiind in flacarile iadului si vazand pe Lazar fericit, a rugat pe parintele Avraam ca sa-i fie mila de el si sa trimita pe Lazar sa-si inmoaie varful degetelor in apa si sa-i racoreasca limba caci grozav se chinuieste in vapaia aceea.

Groaznic trebuie sa fie focul iadului si grozava suferinta celor ce ajung acolo in acel loc de chin. Dar dreptul Avraam i-a raspuns: “Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti”.

Asadar, la ce i-a folosit bogatului putinele zile pe care le-a trait in desfatari si chefuri, in betii si lacomii? La ce i-a folosit mandria vietii acesteia, slava cea desarta a lumii, daca a castigat prin ele focul cel nestins al iadului? Toate s-au spulberat intr-o clipa si cele ce nu-i venea sa creada cand i se spunea, le-a vazut, dar acum e prea tarziu.

Asa sunt multi ingamfati si necredinciosi, care daca incepi sa le spui ceva despre Dumnezeu si suflet, te intrerup caci nu pot suferi nici sa auda de numele lui Dumnezeu. Nu mai vorbim de atatia care si-au pus toata nadejdea in viata si fericirea aceasta trecatoare, care zic ca aici este raiul si iadul si daca ai bani si avere esti in rai, iar de nu le ai, esti in iad. Asa sunt multi care si-au pus nadejdea in lucrurile acestea trecatoare.

Astfel povestea un preot ca avea un prieten ce traia intr-o splendida situatie materiala. Locuia intr-un palat inconjurat de o gradina ca un adevarat paradis. Am incercat, zicea preotul, sa vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu si despre cele sufletesti, dar acesta ma intrerupse cu alte cuvinte, graindu-mi cu sfidare: “Dragul meu, mie in zadar imi vorbesti despre aceste lucruri, caci raiul meu iata-l, acesta este!” – si-mi arata casa si gradina cea frumoasa.

Peste cinci ani, l-am vizitat din nou pe prietenul meu, dar vai, ce schimbari grozave! Gradina era uscata, prapadita, casele ruinate, iar prietenul meu zacea bolnav de aproape patru ani. Un copil ii murise inecat, fata esuase in casatoria ei, iar tatal se imbolnavise de suparare. Mai avea o fata pe care am auzit-o intrebandu-si parintele bolnav: “Tata draga, eu merg pana in oras, ce-ai dori sa-ti aduc de acolo?” Chinuit de boala batranul raspunse: “Un streang sa-mi aduci, un streang sa-mi termin zilele, caci nu mai pot”.

Iata deci ca in decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevarat iad. Asa este cu raiul acesta vremelnic, pamantesc; umbra si vis, desertaciunea desertaciunilor. Cati nu sunt care prin casatorie si-au agonisit de toate, si-au vazut multe visuri implinite cu ei si copiii lor si au ajuns fericiti. Totul a mers bine pana la o vreme, dar deodata ca din senin au cazut in mari nenorociri. Casatoriile copiilor s-au spulberat, au suferit diferite accidente, boli, a intrat moartea si in scurt timp s-a terminat cu raiul lor.

Asa este fericirea aceasta scurta, ca un vis frumos, iar dupa ce te trezesti din el nu mai ramane nimic, nici nu-ti mai aduci aminte exact cum a fost visul. De aceea primii crestini si toti sfintii nu puneau nici un pret pe fericirea pamanteasca si renuntau la toate chiar si la viata aceasta ca s-o castige pe cea vesnica, fiindca ei credeau cu adevarat in nemurirea sufletului, nu numai asa de forma cum cred unii si cum a crezut si bogatul din Evanghelia de astazi.

Esenta invataturii din pilda Sfintei Evanghelii de astazi este existenta sufletului si nemurirea lui. Vedem cum Lazar a lasat aici trupul cel buburos si flamand cu care a suferit, iar sufletul lui s-a dus in fericirea din rai. Vedem cum si bogatul a lasat trupul cel imbuibat, distrat, imbracat si impodobit, tot aici in lume intr-o groapa spre mancarea viermilor, in timp ce sufletul lui a fost dus de catre demoni in flacarile iadului. De acolo din foc, Dumnezeu a voit sa-l vada el, bogatul, pe Lazar fericit si nu asa cum il stia el flamand, fara putinta de a se infrupta nici din faramiturile de la masa lui.

Religia crestina si intreaga cultura a omenirii se intemeiaza pe aceste doua adevaruri mari: nemurirea sufletelor si invierea trupurilor. Amandoua sunt adevaruri chinuitoare si intrebari care au muncit mintea si constiinta oamenilor. Este suflet in trup si viata dupa moarte?

La intrebarea aceasta necredinciosii raspund scurt: Nu! Nepasatorii care nu se cutremura de nimic raspund: O fi, n-o fi! Indoielnicii, bazati pe indoiala altora, raspund si ei: Poate da, poate nu! Dar crestinii adevarati marturisesc hotarati: DA! Sufletul exista liber si nemuritor.

Despre nemurirea sufletului ne incredinteaza Sfanta Scriptura chiar de la inceput. In Cartea Facerii se spune ca omul a fost facut de Dumnezeu cu trup din pamant si cu suflet viu. Cand moare, trupul se intoarce in pamantul din care a fost luat, iar sufletul se intoarce la Dumnezeu care l-a dat. Sufletul este duh creat de Dumnezeu, scanteie din dumnezeire, nemuritor, care pretuieste mai mult decat valoarea lumii intregi. Nu ne putem inchipui religie crestina fara credinta in suflet a vietii fara moarte.

Crestinul are religia invierii si Evanghelia nemuririi. Invataturile Domnului nostru Iisus Hristos ne asigura fericirea vesnica. Chiar pilda bogatului si saracului Lazar de astazi, ne arata clar ca exista suflet si viata vesnica, fericita pentru cei drepti. In ce priveste pe cei rai, nici sufletele lor nu mor, ci traiesc vesnic, dar se chinuiesc in iad. Existenta sufletelor si nemurirea lor este dovedita si garantata de Mantuitorul, caci dupa ce a inviat pe altii El insusi a inviat.

Sufletul este duh imaterial, care nu se poate nimici si este inzestrat cu functiuni si puteri nemateriale. El are ratiune, vointa si sentiment. Sufletul se foloseste de trup ca de un instrument asa cum se foloseste artistul de vioara ca sa cante melodiile ce-i plac. Dupa cum pasarile calatoare se conduc dupa instinct si pleaca spre tarile calde, tot asa ne spune si noua inima ca suntem nemuritori si trebuie sa plecam de aici intr-o alta lume, in alta patrie vesnica. Sufletul se intoarce la Cel ce ni l-a dat, la Dumnezeu Creatorul, ca un porumbel calator ars de sete.

Multi crestini sfinti si-au cunoscut ora plecarii lor de aici din lume. Fericitul Augustin zice: “Ne-ai facut pentru Tine Doamne si nelinistit este sufletul nostru, pana ce se va odihni in Tine”. Asadar exista suflet si este nemuritor. Casa sufletelor este cetatea lui Dumnezeu, locuinta din cer dupa care suspinam. Fara suflet am fi calatori fara tinta, pacatosi fara mantuire si muritori fara speranta. Daca n-am avea suflet, am fi niste fapturi care n-am sti ce rost avem in viata; n-am sti de unde venim si unde mergem dupa moarte. Dar prin suflet simtim, cunoastem si asteptam cu incredere.

Bogatul nemilostiv din Evanghelia de astazi, ingrozit de chinurile iadului roaga pe parintele Avraam sa trimita pe Lazar acasa la tatal sau, ca mai are cinci frati, sa le spuna si lor chinul lui, sa-i invete credinta ca sa nu vina si ei tot acolo la el in iad. Avraam le-a raspuns: “Au pe Moise si pe prooroci, sa asculte de ei!” Dar bogatul a zis: “Nu, parinte Avraam, ci daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai”.

Iata deci cum bogatul se ingrijeste de fratii lui, ii e mila de ei, dar cat a fost in viata nu l-a interesat. El ar fi vrut ca Lazar sa invieze, ca astfel fratii lui vazand un mort inviat sa creada cu adevarat ca exista suflet si sa se intoarca la credinta. Ceea ce spune bogatul nemilostiv poate am auzit si noi la unii necredinciosi care zic ca n-a venit nimeni de dincolo si daca ar invia cineva poate ar crede si ei.

Acesti necredinciosi insa n-ar crede chiar daca ar invia si mortii dupa cum nici evreii n-au crezut atunci cand Mantuitorul a inviat pe fiica lui Iair, pe fiul vaduvei din Nain sau pe Lazar cel mort de patru zile. In loc sa ia aminte la toate minunile acestea, ei L-au batjocorit si rastignit pe cruce. In timpul rastignirii Dumnezeu a facut ceva si mai mult, caci a inviat pe multi morti din mormintele lor, dupa cum spun Sfintele Scripturi, care umblau prin Ierusalim si vorbeau cu prietenii lor, spunandu-le ce au vazut pe dincolo. Toate acestea se pastreaza in Sfanta Traditie si astazi, dar necredinciosii evrei au ramas tot impietriti si inraiti la inima, fiindca duhurile necurate intrasera in ei. Cerul se intunecase, pamantul se cutremura, pietrele se despicau, mormintele se deschideau, iar ei nu vedeau, nu auzeau si nu simteau nimic.

Iata asa se intampla cu cei care se leapada de Dumnezeu, devin nesimtitori si nu cunosc calea de urmat; deci acei care vin numai de forma la biserica, nu cu scopul bine intemeiat de a-si mantui sufletul si de a pune la inima Cuvantul lui Dumnezeu. Acestora, spune Sfanta Scriptura, ca li se propovaduieste ca sa le fie de marturie la ziua judecatii si sa nu zica ca nu le-a spus nimeni. Grozav lucru este a avea ca martor in ziua acea mare atatea pilde si predici, atatea invataturi si minuni pe care ni le-a aratat Dumnezeu, iar noi sa fi ramas tot in pacat, tot in necredinta pana la moarte.

Sfanta Carte ne spune ca in cele din urma lumea va fi necredincioasa si nestatornica, fiindca nu cauta Imparatia lui Dumnezeu, ci numai placerile lumesti si trecatoare ale acestei vieti ca bogatul nemilostiv din Evanghelia de astazi. Unora poti sa le spui orice le-ai spune; poate sa se rastoarne pamantul, pot sa invieze mortii, ei nu vor alt rai, nu vor alta viata vesnica, ci o vor pe aceasta vremelnica, raiul acesta care se spulbera fara nici un folos.

Toata lumea vrea sa traiasca pe lumea aceasta ca intr-un adevarat rai, dar nu se poate fiindca bucuriile trupesti sunt fara de folos sufletului si chiar trupului. Cati nu s-au lacomit in mancaruri si bauturi, distrugandu-si trupul si sufletul?! Numai un om cumpatat poate sa guste mai multi ani din bucuriile pamantesti si tot se sfarseste, caci viata aceasta trebuie s-o lasam sa dam pamantului trupul si sufletul cerului care ni l-a dat.

In legatura cu raiul acesta pamantesc, mi-aduc aminte de o istorioara unde se spune ca o vulpe a vazut o gradina incarcata cu toate bunatatile, dar gradina era imprejmuita de jur imprejur cu un gard de zid inalt, iar vulpea nu putea sari. Umbland ea de jur imprejurul gradinii, vazu o spartura in gard, dar era prea ingusta ca sa se poata strecura prin ea. Tot gandindu-se si judecandu-se ce sa faca isi zise: stiu ce voi face, voi rabda cateva zile de foame, voi slabi si atunci voi putea intra cu usurinta. Zis si facut. Dupa trei zile de foame vulpea se strecura si intra in gradina, apoi incepu sa manance cu lacomie.

Dupa cateva zile isi aduce aminte ca trebuie sa iasa. Insa acum alt necaz, ca se ingrasase si nu mai putea patrunde pe unde intrase. Ce-i de facut? N-am cum sa scap de aici, zise vulpea, decat sa fac iarasi foamea ca sa slabesc. Rabda iarasi trei zile si slabind se strecura afara. Cand se vazu scapata, privind spre gradina zise: “Frumoasa mai esti tu gradina si dulci sunt roadele tale, dar ce folos am avut eu? Cat am mancat, atat am rabdat si cum am intrat, asa am iesit!”

Ce istorioara plina de inteles sufletesc, frati crestini! Asa se intampla si cu noi, caci cum am intrat in lumea aceasta, asa vom iesi din ea si nimic nu vom putea duce cu noi. Lume, lume, cat de dulci sunt roadele si amagirile tale, dar ce folos ne ramane noua din ele?! De cate ori nu am vazut poate pe cineva gras, frumos, voinic si tare, iar dupa o vreme in urma unei boli aceeasi persoana o vezi slabita, uscata si de nerecunoscut.

Asa e viata aceasta trecatoare si daca nu ne ingrijim de suflet pierdem tot. Bogatul nemilostiv de astazi si saracul Lazar inchipuie trupul si sufletul omului. Trupul este bogatul care se lafaie in bunatati si-si face toate voile si placerile sale, caci fiecare are grija mai mult de acest bogat, de trup. Toata ziua si toata noaptea alearga pentru el.

Saracul Lazar inchipuie sufletul care sta plin de bube, slabit si nemancat, bolnav si parasit la usa trupului. Bubele sunt patimile si viciile cele rele lipite de suflet si de trup, iar cainii sunt demonii carora le place sa linga patimile si sa adanceasca ranile.

Sa ne fie mila de Lazar – de sufletul nostru – si sa incepem cu mai multa staruinta sa-l hranim, sa-l adapam, sa-l spalam de rani si sa-l ingrijim. Cat mai bine sa-l ingrijim ca ne va cere Domnul Hristos socoteala de el. Hrana, bautura si ingrijirea sufletului le constituie Cuvantul lui Dumnezeu, rugaciunile, cantarile, predicile si citirea sfintelor carti religioase ortodoxe. Ranile pacatelor se spala cu lacrimi prin pocainta sincera si se ung cu untdelemnul faptelor bune, al milostivirii catre toti lipsitii sufletesti si trupesti, ca sa aflam si noi mila in ziua judecatii.

Sa fim gata si noi, spalati si curatati de toate bubele, de toate pacatele noastre, ca numai asa vom putea intra si noi in sanul parintelui Avraam, in gradina fericirii.

Rugaciune
Doamne Dumnezeul nostru, Parinte al indurarilor si al milostivirii, trimite harul Tau cel ceresc peste noi ca sa deschida urechile noastre, sa patrunda cuvantul Tau in inimile noastre si sa ne faca sa intelegem voia Ta, ca sa ne intoarcem la Tine, mai inainte de a veni sfarsitul nostru, ca atunci sa fim gasiti pe drumul cel bun al credintei si sa ne iei si pe noi si sa ne duci la locul cel fericit, in sanul parintelui Avraam, cu toti sfintii Tai. Amin.

pr. Visarion Iugulescu Ritul bizantin