Start > Ritul latin > Sfântul Anton – abate

Sfântul Anton – abate

10 November 2006
797 afișări

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Editura Sapientia
Sfântul Anton - abate

“Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer. Apoi vino și urmează-mă!” (Mt 19,21)

Deja din primele veacuri creștine, creștinii aduceau un cult deosebit martirilor, care și-au dat viața pentru credința lor în Cristos. Acestora le-au urmat alți mărturisitori ai credinței, care deși nu și-au vărsat sângele pentru credință, s-au retras în pustiu, străduindu-se ca întreaga viață să fie uniți cu Cristos, să-i aparțină lui în totalitate. Pe acești teofori (purtători de Dumnezeu) îi numim asceți, monahi, fecioare etc; și acestor exemple vii de trăire creștinească, creștinii le-au adus onoruri deosebite. Acest frumos și pios obicei mai este practicat și în ziua de astăzi de întreaga lume creștină, atât catolică, cât și ortodoxă.

Conform tradiției creștine, Biserica propune pentru ziua de astăzi un sfânt comun, un model de viață desăvârșită, de viață creștină autentică, demnă de urmat. Despre el, așa cum ni-l descrie sfântul Atanasie, care i-a fost prieten, ucenic și biograf, știm că s-a născut la Como în centrul Egiptului, în anul 250. A trăit 105 ani.

Rămânând orfan la vârsta de numai 20 de ani, în urma pierderii ambilor părinți, el nu se descurajează; această pierdere nu constituie pentru el o piatră de poticnire în drumul său, ci consideră că prin moarte, omul care l-a slujit pe Dumnezeu, pătrunde într-o existență fericită. Deși nu avea o pregătire intelectuală, neștiind nici măcar să citească, avea totuși o memorie foarte bună. De altfel, când asculta cuvintele evangheliei, el memora multe din cele auzite, păstrându-le cu sfințenie în memoria sa, în inima sa.

Cu puțin înainte de a se retrage în pustiu, a început să practice o viață de pocăință și rugăciune în apropierea casei părintești, unde își conturează vocația sa. Tot în acest timp frecventează biserica foarte des, pentru ca în acest loc să se poată reculege, ca în final să dea un nou sens noii sale vieți, pe care dorea să o practice printre cei mai asceți ai acelui timp. Se roagă foarte mult, ca Dumnezeu să-l lumineze cu harul său pe drumul unei vieți austere.

Într-una din zile, aflându-se la biserică, aude citindu-se din sfânta evanghelie pasajul în care Isus se adresează tânărului bogat prin cuvintele: “Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer. Apoi vino și urmează-mă!” (Mt 19,21)

Aceasta este și tema pe care Biserica ne-o propune în ziua de astăzi spre meditare și aprofundare. Astfel și noi suntem chemați să luăm o decizie definitivă, pentru a împlini această alternativă a lui Isus, căci “Dumnezeu nu așteaptă de la noi decât să facem primul pas, și restul îl va face dânsul” (sfânta Tereza de Lisieux).

Așadar, acestea sunt cuvintele care au dat lovitura de grație, care l-au transformat pe sfântul Anton, încât nu a ezitat să îmbrățișeze din toată inima această chemare sfântă. Din acest moment se hotărăște ca să-și împartă averea cu cei nevoiași, pentru sine nereținând nimic din cele efemere, sortite degradării. Conviins fiind până în adâncul inimii, s-a decis să se retragă în pustiu, ca acolo să se dăruiască total lui Dumnezeu, printr-o viață de post și rugăciune.

Retras în pustiu, nu se lasă absorbit în mod excesiv de problema siguranței materiale, nici de grija zilei de mâine (cf. Mt 6,34). Aici se pregătește să devină un mare atlet al lui Cristos; vrea și chiar va reuși să alerge pe stadionul marilor întreceri spirituale, unde nu toți cei care i-au startul ajung primii la linia de sosire. Unii se poticnesc și cad, alții cu greu abia ajung. Asemenea lui, mulți sunt chemați la perfecțiune, sunt mișcați spre ea de harul lui Dumnezeu, ajung chiar să o dorească, dar din cauza indeciziei lor, trăiesc și mor în mijlocul vieții lor lâncede și imperfecte. Ca atare, cel care se angajează în realizarea acestui obiectiv, trebuie să depună efort, concentrare maximă, gândul trebuie dezlipit de patimi și de lucrurile materiale și îndreptat spre țintă, spre Dumnezeu.

De aceea, trebuie să cugetăm foarte bine și să ne dăm seama că nu ajunge doar dorul după perfecțiune, dar trebuie să fim deciși definitiv a parcurge această cale presărată cu spini. Această cale ni se pare anevoiasă, greu de parcurs, dar cu ajutorul tenacității o putem parcurge, căci “cel care se decide de la început pentru un lucru bun – oricât de greu, dacă îl face cu gândul de a-i fi plăcut lui Dumnezeu, nu are de ce să se teamă” (sfânta Tereza de Lisieux).

Să privim la sfântul Anton care a renunțat la moștenirea lăsată de părinți, în favoarea săracilor, să ne întrebăm ce semnificație poate avea pentru noi gestul său?

Putem observa, în primul rând, prin gestul său, faptul că el pune în aplicare cuvintele lui Isus: “Mergi, vinde tot ce ai, dă săracior și vei avea comoară în cer. Apoi vino și urmează-mă” (Mt 19,21). În al doilea rând, gestul său semnifică dezlipirea de cele materiale, care puteau fi un obstacol în calea desăvârșirii sale.

La începutul vieții sale de pocăință, în dorința de a-și desăvârși viața creștină, sfântul Anton, se supunea în modul cel mai sincer asceților, care erau experți în cele spirituale, pentru că de la fiecare avea de învățat câte ceva; la unul admira bunătatea, la altul blândețea, umilința, răbdarea și multe alte virtuți, pe care, întorcându-se la locul său de rugăciune, căuta cu statornicie să le practice pe toate.

Astfel, în antichitatea creștină și în decursul veacurilor viața și faptele sfântului nu au putut fi trecute cu vederea, dar au avut un ecou puternic. Să ne gândim numai la convertirea sfântului Augustin care dintr-un mare păcătos, a devenit un mare sfânt, un mare apărător și mărturisitor al credinței creștine. Fiind la cumpăna dintre milenii, să ne punem întrebarea: oare mai este de actualitate mesajul, mărturia sfinților din antichitate?

Sfinții nu sunt de domeniul trecutului, ei sunt mereu actuali și ne vorbesc, ne îndeamnă la convertire zilnică. Să ne străduim cu răbdare și statornicie ca zilnic să facem un pas înainte pe calea perfecțiunii. Nu avem voie să ne amăgim cu iluzii că deja am făcut tot ce depindea de noi pentru a fi creștini autentici, dar să transformăm viața noastră din interior, așa cum mulți au reușit să reformeze, să realizeze acest obiectiv al sfințeniei, urmându-l pe Cristos modelul suprem.

Sunt multe suflete care se hrănesc cu dorințe, dar, din păcate, nu fac nici un pas înainte pe calea către Dumnezeu. Un exemplu în acest sens îl putem găsi, întâlni în persoana leneșului care totdeauna dorește, dar niciodată nu se străduiește să contribuie cu ceva la sfințirea proprie. Dacă am face o examinare conștiincioasă asupra persoanei noastre, poate de multe ori ne regăsim în această persoană a leneșului, dorind poate să ne aflăm într-un loc în deșert, unde să fim singuri, izolați, nu în mijlocul acestei lumi ademenitoare, pentru a putea trăi, spunem noi, o viață intim unită cu Dumnezeu, dar nu suntem capabili să ne suportăm aproapele care, poate din neatenție ne-a supărat, ne-a jicnit cu ceva. Cum putem să ne gândim a realiza lucruri mărețe, uimitoare, când nu suntem capabili să le împlinim pe cele mici? Oare nu suntem cuprinși de febra superbiei, ce trebuie tratată cu ajutorul umilinței de care a dat dovadă acest sfânt comemorat astăzi?

Putem fi siguri că umilința este, într-adevăr, antidotul superbiei. Numai cu această virtute putem înainta cu pași mărunți, pentru a putea fi în pas cu vameșul din Evanghelie, care văzându-se pătat în fața lui Dumnezeu, nu îndrăznea nici ochii să-și ridice, dar își bătea pieptul spunând cu umilință: “Dumnezeule ai milă de mine păcătosul!” (Lc 18,13).

Așadar ca o concluzie la cele spuse până acum, să ne reamintim datoria noastră de creștini pe care am primit-o la botez, și care constă în aceea ca toată viața să fim adevărați cristofori, adică purtători de Cristos. Să-l imităm pe acest mare sfânt, care deși nu este atât de popular ca sfântul Anton de Padova, are totuși calitățile lui, iar noi trebuie să știm că avem multe de învățat de la oricare dintre sfinți, pentru a deveni sfinți, căci “sfințenia nu te silește să mergi între necredincioși pentru a fi ucis, nici nu constă în a săruta pe buze un lepros; au și acestea importanța lor, dar cel mai important este a împlini poruncile lui Dumnezeu” (Paul Claudel) și va fi de ajuns.

Anton DIACU

Ritul latin