Start > Ritul bizantin > Prețul sufletului

Prețul sufletului

15 September 2006
1,829 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

“Căci ce îi va folosi omului de ar dobândi
lumea întreagă, dar își va pierde sufletul.”
(Marcu VIII, 36)

Rostind aceste cuvinte, Isus Cristos ne dezvăluie incomparabila valoare a sufletului și importanța unică a mântuirii lui. El, Isus, care, fiind înțelepciunea infinită, nu se poate înșela asupra valorii lucrurilor, deoarece le cunoaște atât în esența lor, cât și în raporturile dintre ele, ne avertizează că lumea întreagă este un nimic, raportată la un singur suflet.

În măruntaiele pământului se ascund uriașe zăcăminte de aur și argint, diamante și pietre scumpe; pe pământ sunt palate pline de comori și strălucire, atâtea uluitoare înfăptuiri ale științei și artei; dar tot ce atinge retina și ne fascinează spiritul, de la mica noastră planetă până la cei mai îndepărtați aștri accesibili observației astronomilor, tot ce fantezia cea mai aprinsă ar putea să plăsmuiască, toate, absolut toate la un loc, nu valorează cât un singur suflet, cât sufletul meu sau al celui din urmă cerșetor. Pentru ce? Pentru că, chiar și atunci când le-aș avea pe toate acestea, ele nu mi-ar servi la nimic dacă sufletul mi l-am pierdut; adică dacă printr-un singur păcat de moarte eu l-am pierdut pe Dumnezeu și odată cu El fericirea mea veșnică, lumea întreagă cu toate comorile ei nu mă pot face fericit. În schimb, chiar dacă am pierdut toată lumea, dacă-L am pe Dumnezeu în suflet eu nu am pierdut nimic, pentru că, avându-L pe Dumnezeu, în El am totul, sunt fericit.

Ca să-mi dau seama de prețul sufletului, să mă gândesc că răscumpărarea lui a cerut prețul morții pe Cruce a lui Dumnezeu în persoana Fiului Său. Iată valoarea sufletului. El valorează cât sângele lui Isus, Dumnezeu întrupat. Iată ecuația: sufletul – Dumnezeu mort pe Cruce.

Cutremurătoare realitate! Dumnezeu a pus în mine această comoară infinită care L-a costat sângele Fiului Său. Cum am eu grijă de ea? Cum prețuiesc eu sufletul meu? Ce fac eu pentru sfințirea, pentru mântuirea lui? Deoarece singurul lucru necesar, singura preocupare ce trebuie să-mi mistuiască toate energiile ființei mele este mântuirea. Tot ce posed, tot ce există în mine și în jurul meu: talent, sănătate ori boală, știință, avere ori sărăcie, toate, nu sunt pentru mine, în intenția lui Dumnezeu, altceva decât tot atâtea mijloace și trepte de care trebuie să mă servesc spre a-mi atinge mântuirea. Orice lucru, orice creatură care mă împiedică să-mi realizez acest scop ultim trebuie să le înlătur, oricât de scumpe mi-ar fi, chiar dacă ele ar echivala cu pierderea unui ochi sau a unui braț. Astfel trebuie înțelese cuvintele Mântuitorului din predica Sa de pe munte: “Și de te smintește ochiul tău cel drept, scoate-l și-l leapădă de la tine (…). Și de te smintește mâna ta cea dreaptă, taie-o și o leapădă de la tine, căci mai bine-ți este să piară unul din mădularele tale, și nu tot trupul să se arunce în gheena” (Matei V, 29-30).

Iată de ce Mântuitorul îl numește “nebun” pe bogatul lacom de bogății și plăceri, care se îngrijește numai de trup și cum să-și sporească avuția, uitându-și cu totul de suflet și de mântuirea acestuia.

Și oare nu este într-adevăr nesăbuit și nebun acela care de toate se îngrijește, însă cu lucrul cel mai important nu-și bate capul? Deoarece a-ți fi indiferent dacă toată strădania ta îți va aduce osânda, când ea ți-ar fi putut asigura fericirea deplină și nesfârșită, înseamnă a lucra împotriva iubirii de tine însuți, împotriva instinctului de autoconservare.

Cu câtă chibzuială se pregătește exploratorul care vrea să plece într-o expediție în căutarea unui ținut îndepărtat plin de bogății, din care însă nu știe dacă cineva s-ar fi întors. Își ia toate proviziile pe care le crede necesare, căci își spune: dar dacă ținuturile pe care trebuie să le străbat vor fi pustii? Își ia pelerină, cort și barcă pneumatică pentru eventualitatea că va avea de întâmpinat ploi abundente, ori râuri și lacuri pe care va trebui să le treacă. Își ia unelte și arme, căci își zice: poate va trebui să-mi croiesc drum prin păduri virgine și să înfrunt fiare sălbatice ori canibali. Și, astfel pregătit pentru eforturi extenuante și riscuri neprevăzute, exploratorul pornește la drum, mânat numai de dorința de a ajunge fericit în acea țară despre care a auzit, dar despre care nimeni nu știe sigur nici măcar dacă există.

Cine nu rămâne uluit de îndrăzneala și înțelepciunea cu care s-a pregătit acest explorator temerar?

De ce nu ar proceda asemeni acestuia orice necredincios ori indiferent în ale religiei, în loc să se laude batjocoritor cu nepăsarea sa în fața marilor întrebări care i se pun: Ce va fi cu sufletul tău după moarte? Unde vei ajunge după această scurtă peregrinare pământească? Oare unul ca acesta nu este asemenea nebunului din Evanghelie, lipsit de cea mai elementară prudență și iubire de sine, atunci când evită să mediteze și să răspundă la aceste întrebări și nu face nimic pentru a preveni surprizele catastrofale ale necunoscutului de dincolo de mormânt? Cu atât mai mult cu cât, nu numai cei mai mari filosofi și savanți, în consens cu omenirea din toate veacurile, ci mai presus de oricine Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat îi spune necredinciosului că moartea nu pune capăt sufletului său, ci ea e doar poarta prin care, după această scurtă călătorie, el va intra într-un eldorado mai real și mai adevărat decât orice realitate pipăibilă, în țara veșnicei fericiri a cărei existență ne-a certificat-o El însuși – care a venit din ea -, Fiul lui Dumnezeu?

Nu este firesc și cuminte ca în fața acestor mărturii necredinciosul să se întrebe, măcar, dacă există totuși această țară despre care vorbesc atâtea glasuri? Chiar dacă mă îndoiesc, sau chiar dacă nu cred, nu este oare rezonabil și prudent să mă asigur contra consecințelor catastrofale ce mă așteaptă dincolo, în ipoteza că ar exista? Nu merită să fac toate preparativele, să fiu gata a accepta toate renunțările și luptele ce mi se cer pentru a nu-mi rata acea fericire? Căci dacă nu există viață veșnică, nu am pierdut nimic; dar dacă există, nefăcând nimic pentru ea, am pierdut totul.

Iată întrebările pe care trebuie să și le pună oricine se iubește pe sine cu adevărat; și dacă vrea să fie consecvent și logic cu sine, el trebuie să pună în rezolvarea problemei mântuirii proprii cel puțin același zel și același efort pe care-l pune în rezolvarea afacerilor vremelnice.

Dar și mai mult decât atât. Întrucât însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat ne-a demonstrat prin învățătura și minunile Sale că această viață, în totalitatea ei, are valoare numai în măsura în care este trăită în lumina veșniciei, trebuie să mă întreb mereu, înainte de orice acțiune: “\uid hoc ad aeternitatem” (Ce-mi folosește acest lucru, această acțiune pentru veșnicie)? Să imprim – cum spunea cineva – clipei prezente maximum de veșnicie, adică să-mi îndeplinesc îndatoririle stării de viață cu cea mai mare desăvârșire posibilă, acceptând toate jertfele cu tot atâtea trepte spre desăvârșire și mântuire. Cine se închide în egoismul său, gândindu-se numai la asigurarea bunăstării vremelnice și refuză despuierea de sine pe care i-o cere slujirea semenilor, prin rostul pe care îl are în societate, cine nu renunță astfel la sine spre a-L urma pe Cristos pe drumul Crucii, acela își pierde sufletul, adică viața veșnică; dar cel ce-și pierde sufletul, adică viața, printr-o totală despuiere de sine, pentru Isus Cristos și Evanghelie, acela și-L va mântui. Amin.

Ritul bizantin