Predici

Vom răspunde acestei invitaţii îndată după sfânta Liturghie când vom începe adoraţia lui Isus Cristos ca rege al iubirii din taina sfântă a Euharistiei, din taina comuniunii noastre cu divinitatea sa.

Ca această adoraţie să aibă sens, să aducă lui Dumnezeu slavă şi nouă har, să pătrundem mai adânc în misterul pe care îl celebrăm şi-l sărbătorim fericiţi în viaţa noastră de fiecare zi, păşind pe urmele lui sub steagul crucii strălucind în lumina învierii. Cristos ne conduce, el este rege şi noi împărăţie de preoţi, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestim în lume bunătăţile celui care ne-a chemat din întuneric la lumina sa cea minunată (1Pt 2,9).

Toate sărbătorile anului îşi au izvorul în această solemnitate; toate bucuriile îşi au izvorul în această sărbătoare, fiindcă toţi sfinţii sunt coroana regească a lui Isus, regele universului.

Autorul Scrisorii către Evrei spune: Pe Isus, care un timp a fost pus mai prejos de îngeri, datorită morţii îndurate, acum îl vedem încununat cu mărire şi cinste (2,9).

În timpul activităţii sale publice, Isus nu a cedat niciodată entuziasmului mesianic al mulţimilor atât de îmbibat de sentimente pur omeneşti şi de speranţe pământeşti. Când, la înmulţirea minunată a pâinilor, mulţimile voiau să-l răpească şi să-l facă rege, el se ascunde (In 6,15), dar nu refuză actul de credinţă mesianică a lui Natanael, care declară atât de solemn: Tu eşti regele lui Israel (In 1,49); ca să-şi dea seama de ce fel de rege este el, Isus îi îndreaptă privirile spre împărăţia sa din Parusie, spre cea de-a doua sa venire. O singură dată s-a lăsat purtat de entuziasmul mulţimii care îl proclama rege, în ziua intrării triumfale în Ierusalim, la Florii, demonstrând din plin împlinirea profeţiei lui Zaharia (9,9; Mt 21,5), că Mesia va fi un rege blând şi smerit, cu totul altfel decât regii din această lume. Dar acest triumf îi va grăbi ziua pătimirii şi a morţii. La Cina cea de Taină, când ceasul agoniei bătea la uşă, Isus vorbeşte ucenicilor săi despre împărăţia sa în perspectivă pur escatologică (Lc 22,29 ş.u.). În timpul procesului religios, pe care i l-au intentat arhiereii, cărturarii şi fariseii, capul de acuză a fost calitatea sa de Mesia şi de Fiu al lui Dumnezeu. În opoziţie cu acest proces religios, duşmanii îi intentează şi un proces laic, civil, în faţa lui Pilat, în care capul de acuză este regalitatea sa. Evangheliştii scot în evidenţă tocmai această situaţie paradoxală: duşmanii îl acuză de una, de hulă (cf. Mt 26,66) şi îl dau pe mâna lui Pilat pentru alta, pentru pretenţia la tronul cezarului (cf. In 19,12). Întrebat de Pilat: Tu eşti regele iudeilor? (Mc 15,2; In 18,33), Isus nu tăgăduieşte că acest titlu i se cuvine, dar ca şi lui Natanael, tot aşa şi lui Pilat, îi îndreaptă gândul spre o împărăţie de ordin superior cu specific îngeresc (In 18,36).

În lumea aceasta domneşte împărăţia morţii; împărăţiile lumeşti se bazează pe nimicirea altor împărăţii. Dacă împărăţia mea, spune Isus, ar fi de aici, oamenii mei s-ar lupta (ar lovi şi ar ucide) ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. El nu este pretendent la tronul lui Cezar (Lc 32,2). De fapt, Isus nu s-a opus nici autorităţii lui Irod, care îl suspecta de pretenţie la tron (Lc 13,31), şi nici împăratului roman, căruia i-a plătit chiar tribut (Mc 12,13-17). Dar în orbirea necredinţei lor, autorităţile evreieşti ajung până acolo că îi recunosc împăratului roman puterea politică în totalitate, deşi aceasta era strâns unită cu puterea religioasă, împăratul era considerat de neam divin; prin urmare, pentru a respinge mai bine regalitatea lui Isus, duşmanii se leapădă până şi de suveranitatea religioasă a lui Iahve (In 19,12-15).

Ca o ironie a soartei, soldaţii romani, în postură de călăi, înţeleg răutatea arhiereilor, cărturarilor şi fariseilor şi o pedepsesc în felul lor: îl biciuiesc pe Isus, îl îmbracă într-o haină roşie de purpură, îi pun coroană de spini pe cap, sceptru de trestie în mâini şi îl salută cu titlul de regele iudeilor (Mc 15,17-19); inscripţia de pe cruce sigilează istoric actul: Isus nazarineanul regele iudeilor (In 19,19); ceea ce îi irită pe capii poporului şi-i cer lui Pilat să înlăture inscripţia (In 19,21-22), pe când cei de sub cruce, călăii în special, vor să transmită posterităţii prin grai viu batjocorirea regalităţii acelora care s-au lepădat de regele credincios lui Dumnezeu şi neamului său şi au preferat un împărat păgân, necredincios şi asupritor. Doar tâlharul din dreapta crucii lui Isus, recunoscând adevărata natură a regalităţii sale îl roagă să-şi amintească de el când va ajunge în împărăţia sa (Lc 23,42).

Fac o mică paranteză: să învăţăm din această recunoaştere a tâlharului că Isus este rege, de a nu dispreţui pe nimeni, nici chiar pe cel din urmă criminal, fiindcă şi cel mai rău dintre oameni poate vedea la un moment dat lucruri bune pe care toţi ceilalţi împreună nu le observă. Isus pune în evidenţă valoarea omului în sine, ca persoană care poartă chipul şi asemănarea cu Dumnezeu din actul creaţiei.

Reiau: Isus Cristos a intrat, prin înviere, în adevărata împărăţie mesianică. El s-a străduit atât de mult să-i facă pe ai săi să înţeleagă natura acestei împărăţii, atât de diferită de cea pe care o aşteptau iudeii. Nu este vorba de o reinstaurare a monarhiei lui David în avantajul lui Israel (cf. Fap 1,6), ci împărăţia sa va prinde rădăcini prin vestirea evangheliei şi practicarea virtuţilor (cf. Fap 1,8), că împărăţia sa este a celor smeriţi, fiindcă el este regele şi Domnul celor umili. La Cina cea de Taină, smerindu-se, le spală picioarele şi îi aprobă pentru faptul că îl numesc învăţător şi domn (In 13,14), dar acela care îl înalţă şi îi dă un nume, care este mai presus de oricare alt nume, ca în numele lui să se plece tot genunchiul, este Dumnezeu (cf. Fil 2,9-10); că împărăţia lui este împărăţia adevărului şi a vieţii, sfinţeniei şi harului, dreptăţii, iubirii şi păcii (Prefaţa) Ce este adevărul? l-a întrebat Pilat.

Pentru că a ieşit şi nu a aşteptat răspunsul lui Isus, Pilat nu i-a înţeles regalitatea şi l-a dat la moarte. Ca să-i înţelegem regalitatea, noi ştim ce este adevărul din descoperirea Duhului Sfânt: Adevărul absolut este Dumnezeu însuşi; adevărul mântuitor este revelat în persoana lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ pentru a da mărturie despre adevăr (In 18,23), fiindcă din adevăr s-a născut; de aceea a putut spune: Eu sunt adevărul şi viaţa (In 14,6).

În actul de învestitură a lui Cristos ca rege din partea Tatălui se specifică şi motivul regalităţii sale: Iată eu l-am pus ca să dea mărturie între popoare, principe şi stăpân peste naţiuni (Is 55,4), ca noi să-i slujim cu demnitate prin actul libertăţii, să devenim ucenicii lui, să cunoaştem adevărul care ne face liberi cu adevărat (In 8,31).

Împărăţia lui Cristos este împărăţia vieţii. Acest adevăr îl pune în evidenţă lectura a II-a: Dumnezeu bătrân şi tânăr, viaţa fără de-nceput şi fără de sfârşit. A fost dat morţii ca un afront adus vieţii, dar el a înviat printr-un afront adus morţii.

Împărăţia lui Cristos este împărăţia iubirii.

Cristos este rege, nu numai pentru că din iubire ne-a creat împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi s-a jertfit pentru mântuirea noastră, dar el este creatorul unui popor nou pe care îl face părtaş la misiunea sa sacerdotală. Ce înseamnă că a făcut din noi o împărăţie de preoţi? A creat o mulţime imensă de suflete care să se jertfească pentru triumful credinţei, speranţei şi mai ales al iubirii. Împărăţia lui Cristos, care nu este din această lume, trăieşte dintr-o iubire nouă, divină (agapan), care este menită să învingă moartea.

În concluzie, vreau să arăt că tot Apocalipsul sfântului Ioan scoate în evidenţă faptul că Isus îşi va întări regalitatea şi împărăţia prin învierea martirilor, a acelora care au refuzat să adore Fiara (20,4 ş.u.; 5,10).

Purtându-ne crucea zilnică pe urmele lui Isus (Lc 9,25), putem ajunge în rândul martirilor, deoarece, aşa cum spune sfântul Paul, purtăm chipul lui Cristos: Pe acei pe care (Dumnezeu) i-a cunoscut mai înainte, pe aceia mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea icoanei Fiului său… iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceia i-a şi îndreptăţit, iar pe care i-a îndreptăţit, pe aceia i-a şi preamărit (Rom 8,29-30), destinându-i pentru înviere şi viaţă veşnică.

Dă-ne, Doamne, ca într-o zi să auzim şi noi ceea ce a auzit tâlharul din dreapta crucii tale, când te-a recunoscut ca rege: Astăzi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin