Predici

Prima lectură ne plasează în Sarepta Sidonului. Aici profetul Ilie cere unei văduve păgâne, necunoscute, să-i dea de mâncare ultima bucăţică de pâine pe care o mai păstrase pentru ea şi pentru fiul său. Ea i-a dat-o. Ce a determinat-o să facă acest gest incredibil? Că un om mai flămând decât dânsa i-a cerut în numele lui Dumnezeu? Poate. Dar poate că în conştiinţa ei şi-a dat seama că şi aşa făina şi uleiul pe care le mai avea nu-i vor mai fi suficiente pentru supravieţuire, fiindcă seceta era în toi; că nu are mare importanţă dacă va muri cu o zi mai devreme sau mai târziu. Poate. Cred, totuşi, că ea a văzut în Ilie pe omul lui Dumnezeu şi-a dat seama că prin el poate obţine de la Dumnezeu mai mult decât dă. Văduva avea conştiinţa insuficienţei sale personale în faţa lui Dumnezeu şi necesitatea unui mijlocitor.

Evanghelia ne plasează la Ierusalim, lângă cutia milelor de la intrarea în templu. Văduvei nu-i cere nimeni ultimul bănuţ pentru întreţinerea casei Domnului. De ce-l oferă de bunăvoie? Conştiinţa îi spunea că ceea ce dă pentru templu, dă de fapt pentru slava lui Dumnezeu, că ea îşi poate afla fericirea personală în gloria Creatorului său. Şi aici avem de-a face cu conştiinţa insuficienţei personale şi necesitatea unui mijlocitor de la templu, care va folosi bănuţul dat cu înţelepciune, ca pe o jertfă de mijlocire pentru donator.

Experimentăm zilnic insuficienţa noastră în calamităţi naturale, ispite, boli şi mai ales în faţa morţii celor dragi. Simţim trebuinţa unui mijlocitor? Facem ceva pentru a-l avea? Credem că cel mai puternic mijlocitor în faţa Tatălui ceresc este Cristos care stă de-a dreapta lui? Ştim cine este Cristos? Nu este oare el un om creat de fantezia proprie care nu poate mijloci?

Adevăratul mijlocitor este cel descris de lectura a II-a, care se jertfeşte pentru păcatele lumii şi poate face această mare minune cu noi: să schimbe datoriile noastre cele mai mărunte în acte de virtute cu valoare maximă pentru mântuire.

Împăratul roman Vespasian a fost un om al datoriei. În ziua morţii, coborând din patul de suferinţă, a luat cu ultimele puteri poziţia de drepţi şi a zis: Decet imperatorem stantem mori – Se cuvine ca un împărat să moară în poziţie de drepţi, adică la datorie.

Da, simţul datoriei este cea mai luminoasă dovadă de sănătate a unui suflet, spunea Nicolae Iorga (Cugetări pag. 177, 317). Nu mai prejos este Democrit, care zice: Este măreţ să te gândeşti la datoria ta, chiar şi atunci când eşti nenorocit.

Cristos vede lucrurile altfel? Da, fiindcă a spus ucenicilor săi că atunci când vor face toate cele care le-au fost poruncite, când îşi vor fi împlinit datoria, să spună: Suntem slugi netrebnice, am făcut ceea ce eram datori să facem (Lc 17,10).

Ce putem să facem mai mult decât datoria, ca să nu fim slugi netrebnice, ci demne de luat în seamă? Să practicăm virtutea. Datoria împlinită ne menţine slugi netrebnice, pe când virtutea trăită ne face prieteni, asociaţi, fraţi de cruce, moştenitori, stăpâni.

Isus se minunează ca de cel mai încântător spectacol şi îi cheamă şi pe ucenici să admire gestul bătrânei care pune în cutia milelor ultimul ei bănuţ, aducându-i lauda: Adevăr vă spun, această văduvă săracă a pus în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi. Toţi au dat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a dat tot ce avea, toată avuţia ei (Mc 12,43), adică şi-a dat până şi pâinea de la gură. Cei care aveau mult, aveau datoria să dea mult, dar ea ar fi trebuit, nu să dea, ci să primească din cutia milelor. Totuşi fapta ei mică, săvârşită cu credinţă s-a transformat în virtutea carităţii (Gal 5,6), le întrece pe toate cele mai mari fapte făcute din datorie, făcând-o slugă bună şi credincioasă (cf. Lc 19,17), deoarece, aşa cum spune sfântul Ioan Gură de Aur: Este obiceiul lui Dumnezeu să dea cele mai mari premii pentru cele mai mărunte fapte (Hom. XLII, in Gen.).

Isus s-a arătat întotdeauna un mare apreciator al faptelor mici, săvârşite din credinţă, speranţă şi iubire. A comparat împărăţia cerurilor, cea mai mare, cu cea mai mică sămânţă de muştar (Mt 13,31); a făgăduit cea mai mare răsplată, cerul, pentru cea mai mică faptă bună, pentru un pahar de apă rece (Mt 10,42); a făgăduit puterea cea mai mare, aceea de a face minuni, în schimbul unei credinţe cât un grăunte de muştar (Lc 17,6); vrea să ne întoarcem, să ne convertim şi să fim mici ca pruncii, pentru a fi mari şi a intra în împărăţia cerurilor (Mt 18,3) etc. El, cunoscător desăvârşit al conştiinţelor omeneşti şi a potenţelor noastre spirituale, a spus: Cine este credincios în cele mici, este credincios şi în cele mari; cine este nedrept în cele mici şi în cele mari tot nedrept este (Lc 16,10).

Virtutea constă în repetarea faptelor mici cu multă răbdare, cu credinţă şi iubire.

Datoria se împlineşte de obicei din iubire faţă de sine: pentru câştigarea pâinii, sănătăţii, onoarei etc.; dar ceea ce se face din virtute, se face în plus faţă de datorie, se face din iubire, fie faţă de Dumnezeu, fie faţă de aproapele. O mie de lei primiţi cu împrumut şi restituiţi împreună cu un buchet de flori, umple inima de bucurie binefăcătorului mai mult florile decât banii, fiindcă ele sunt semnul recunoştinţei şi al iubirii. Bănuţul văduvei era simbolul iubirii ei faţă de Domnul, mai mult decât ajutorul real pentru susţinerea templului.

O faptă de virtute este o operă de artă îngăduită şi celor ce nu sunt artişti. În toate zilele, mai mult decât invenţiile ştiinţifice, virtutea mântuieşte lumea şi-i dă posibilitatea să existe şi să dureze (Jules Lemaitre). Această părere o împărtăşeşte şi Brunetière: Ceea ce ţine lumea din neam în neam, ceea ce o împiedică de a cădea în barbarie, nu-i nici progresul matematicilor şi al chimiei, al istoriei şi al erudiţiei, ci sunt virtuţile active, jertfa de sine şi această abnegaţie din care creştinismul a făcut legea vieţii omeneşti. Cel mai strălucit poem al lui Dumnezeu nu este cel scris cu stele pe bolta cerului, ci acela pe care omul îl scrie prin virtuţi în inima sa, la dictarea lui Dumnezeu, completează André Letousey.

Noi nu suntem chemaţi să săvârşim minuni şi acte de vitejie care să uimească lumea; faptele mari sunt chiar primejdioase pentru noi, care suntem mici, fiindcă ne pot fi cu uşurinţă sămânţă de mândrie. Faptele mici formează o conştiinţă fină, delicată, atentă faţă de cei mici ai lumii, care constituie marea majoritate neglijată, dar spre care privirile lui Isus s-au îndreptat cu predilecţie, ca să le atragă şi pe ale noastre.

Diavolul l-a ispitit pe Isus să facă lucruri mari, minuni (cf. Mt 4,3-9), dar el alege pe cele mici, obişnuite: să stea la masă cu păcătoşii, să cutreiere satele învăţând pe cei simpli, să binecuvânteze copii etc. Faptele mici constituiau substanţa activităţii sale zilnice, arătând că pe acestea le pot face toţi. Faptele mari: rugăciunile lungi, pomenile bogate, posturile severe, schingiuirile trupeşti etc. ne pot forma concepţia greşită că îl îndatorăm pe Dumnezeu, că formăm o castă privilegiată, că tot ceea ce nu este conform cu faptele mari pe care le facem, nu are valoare. Pe când faptele mici formează conştiinţa insuficienţei noastre care ne menţine în smerenie şi ne face disponibili pentru ajutorarea aproapelui după puteri, fără a ne impune în faţa lui umilindu-l. Isus a făcut şi fapte mari, minuni, pentru a-şi dovedi dumnezeirea, dar le-a făcut cu o discreţie uimitoare, fără triumfalism, motiv pentru care a fost învinuit că le face cu o putere magică, cu ajutorul lui Belzebul (Mt 12,14).

În ochii lumii de atunci, ba chiar şi ai ucenicilor săi, jertfa supremă de sine a lui Isus, moartea pe cruce, valora mai puţin decât bănuţii văduvei, ba chiar părea o nebunie, un nonsens, ceva ridicol şi absurd. Numai iubirea infinită i-a dat valoare mântuitoare şi ne apare acum drept capodopera Fiului lui Dumnezeu. Prin acest nonsens, absurd, prin acest ridicol, prin acest nimic, prin această nebunie a crucii Cristos devine marele preot care mijloceşte pururi în faţa Tatălui ceresc mântuirea noastră, învierea strălucită, viaţa şi fericirea veşnică.

Fiindcă Isus a lăudat virtutea, ea trebuie să devină datoria noastră sfântă, ca în ziua de apoi să-i auzim glasul dulce: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria stăpânului tău! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin