Predici

Se spune despre un tânăr că iubea pe o tânără. Nimic mai normal, numai că ea nu ştia şi el tot aduna în casă lucruri, ca într-o zi când îi va spune şi o va cere de nevastă, ea să fie în culmea fericirii. Când a văzut-o la dans şi stând de vorbă cu altul, s-a pierdut cu firea, a mers, a tras-o deoparte şi i-a zis: De azi înainte numai pe mine ai să mă iubeşti! Ea a crezut mai întâi că este nebun, dar când a aflat câte a făcut pentru dânsa, l-a înţeles şi s-a bucurat. El însuşi a mărturisit: Când te-am văzut cu altul, mi-am pierdut minţile şi de aceea ţi-am spus ce ţi-am spus şi cum ţi-am spus.

Dar nouă, când ne-a poruncit Dumnezeu să-l iubim? Când a dat această poruncă?

Iubirea este lucrul cel mai independent din lume. A cere iubire prin poruncă sau lege este un nonsens, o absurditate. Nici părinţii, oricât ar fi ei de părinţi, nu pot porunci fiului sau fiicei pe cine să iubească.

Atunci când Dumnezeu a dat această lege, această poruncă de a-l iubi din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul, cu întreaga fiinţă, ni se pare că îşi pierduse minţile. De altfel, mari sfinţi ca: Francisc de Assisi, Ecaterina de Siena, Francisc de Sales, Ioan al Crucii, Tereza de Avila etc. l-au numit pe Dumnezeu nebun de iubire. Însuşi sfântul Paul ne sugerează acest gând când afirmă că dragostea lui Cristos l-a dus până la nebunia crucii (1Cor 1,18), dar adaugă: nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât toată înţelepciunea omenească (1Cor 1,25).

În ce constă această înţelepciune divină din porunca iubirii?

Iubirea se bazează pe poruncă spre a ne face să înţelegem, nu atât datoria noastră de a-l iubi pe Dumnezeu, cât mai ales nemărginita iubire pe care el o are faţă de noi. El s-a angajat să ne iubească din veşnicie; din veşnicie ne-a pregătit paradisul; din veşnicie a pus la loc de cinste în casa sa fotografia, chipul fiecăruia dintre noi după un model divin al chipului Fiului său predestinat să fie om; pentru noi a creat soarele, luna şi stelele, a înfrumuseţat pământul cu flori, munţii şi toată bogăţia lor deosebită, izvoarele, fluviile, mările şi oceanele, bogăţiile solului şi ale subsolului etc. ca Fiul Omului să ne demonstreze pe viu cât de mare este providenţa divină a Tatălui ceresc: Priviţi crinii câmpului, priviţi păsările cerului! şi înţelegeţi iubirea. Dar în clipa în care ne-a văzut în tovărăşia Satanei care încerca să ne lege cu lanţul infernal al păcatului, ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile, ne-a poruncit să-l iubim, ne-a poruncit să ne străduim din toate puterile şi să-i înţelegem iubirea, să-i înţelegem angajamentul său veşnic faţă de noi care i-a devenit lui însuşi lege. Nu poate să nu ne iubească deoarece a pus în joc atotputernicia divină care s-a făcut trup şi a locuit între noi (In 1,14), a realizat ceva de neimaginat: unirea dintre natura sa divină şi natura noastră omenească în persoana Fiului său veşnic, pentru ca nimeni să nu ne mai poată răpi din mâna sa dumnezeiască.

Pe Dumnezeu nu l-a obligat nimeni să se lege prin lege de a-l iubi pe om (cuvântul lege derivă din verbul a lega). Iubirea sa faţă de om este liber aleasă şi constituie dovada supremă a înţelepciunii sale, fiindcă iubirea sau este liberă sau nu este iubire. Nu ne-a iubit pentru vreun merit din partea noastră sau pentru că ar fi avut ceva de câştigat din iubire, ci pentru că el însuşi este iubirea cea mai liberă. Pentru mintea noastră este un mister că Dumnezeu este iubire totală, doar el singur ştie de ce, fiindcă numai el singur înţelege libertatea nesfârşită a iubirii. Noi nu o înţelegem fiindcă avem un concept îngust despre iubire, de multe ori denaturat prin sexualitate, pentru că iubim ca să câştigăm ceva, ca în comerţ.

Omul, având chemarea supremă de a fi fiu adoptiv al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerurilor (cf. Ef 1,5), trebuie să facă singur alegerea de a-l iubi pe Dumnezeu şi această alegere trebuie să-i devină legea cea mai sfântă a vieţii sale, trebuie să-i fie dovada supremă a înţelepciunii, trebuie să-i fie obiectul plasat pe scara valorilor pe punctul cel mai de sus. Dacă Dumnezeu s-a obligat prin lege să-l iubească pe om, omul, creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), trebuie să procedeze la fel.

A înţelege că legea iubirii este prima şi cea mai mare, fiindcă el ne-a iubit mai întâi, fiindcă s-a legat prin lege să ne iubească înainte de a fi cerul şi pământul, constituie afirmarea supremă de om, chip al dumnezeirii. Pentru noi, porunca nouă a lui Isus – Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu (In 13,34) – devine prima şi cea mai mare, chiar dacă ne legăm astăzi prin lege de a-l iubi numai pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, fiindcă ne pune în comuniune cu el care este iubire (1In 4,8) prin esenţă şi iubim iubirea pentru că este iubire şi vrem să fie veşnică iubire.

Noi înţelegem puţin legea iubirii din două motive: deoarece ne este frică de atâtea legi care ne vin din partea autorităţilor lumeşti şi ne îngrădesc libertatea, iar în al doilea rând din cauza cuvintelor incapabile să cuprindă realitatea, că iubirea este viaţă, că porunca iubirii promovează viaţa, că fără iubire domneşte moartea, că iubirea nicidecum nu ne răpeşte libertatea, ci ne-o măreşte. Ama et fac quod vis – Iubeşte şi fă ce voieşti – cum spune sfântul Augustin, fiindcă iubirea expune în modul cel mai clar libertatea trecerii la o viaţă fără limite, a trecerii din timp în veşnicie, prin care se afirmă libertatea supremă, asemenea lui Isus: Putere am să-mi pun viaţa şi putere am să o iau (Lc 10,17), ca pe culmea libertăţii de pe cruce, când călăii credeau că i-au luat orice libertate, el şi-a afirmat-o zicând: Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu (Lc 23,34).

Apoi înţelegem puţin şi trăim şi mai puţin porunca iubirii, deoarece cuvintele pe care le folosim sunt atât de neputincioase în a ne reda realitatea. Unii, când aud cuvântul iubire, deja se simt asaltaţi de ispite, fiindcă fantezia le prezintă sexualitatea în formele cele mai obscene. Sărăcia cuvintelor din limba noastră poate fi suplinită prin cuvinte străine, din greaca veche. Astfel: eran înseamnă iubire pasională, sensibilă, senzuală; din care derivă cuvântul erotic; pe aceasta o au şi animalele pentru menţinerea speciilor. Sterghein este iubirea naturală, sensibilă şi puternică; cum este cea dintre soţi şi dintre părinţi şi copii. Aceste două feluri de iubire se nasc instinctiv din firea omului şi, datorită păcatului strămoşesc, trebuie să fie educate. Filein înseamnă atitudinea generică de a prefera pe cineva sau ceva şi se opune duşmăniei, urii, dispreţului. De aici avem şi prefixul filo, care dă nuanţa de simpatie, preferinţă prin alegere. Este o iubire superioară care izvorăşte din actul raţiunii, prin cunoaştere; astfel avem filozof, iubitor de înţelepciune, filocatolic, simpatizant al catolicismului etc. Cuvântul agapan are o nuanţă deosebită care duce la o înţelegere mai aproape de realitatea iubirii în sine din Dumnezeu, a comuniunii de viaţă dintre cele trei persoane divine, care nu au altă hrană decât iubirea. De aici provine cuvântul agapă, adică întrunire frăţească bazată pe iubire şi la care toţi mănâncă, beau şi se veselesc pentru că se iubesc. Agapa frăţească este prefigurarea împărăţiei lui Dumnezeu, când toţi cei aleşi vor sta şi se vor bucura la masa Mielului (Ap 19,9).

Din aceste cuvinte se înţelege că nu este vorba de a-l iubi pe Dumnezeu cu acelaşi fel de iubire pe care cineva o are faţă de soţ sau soţie, faţă de părinţi sau faţă de copii, cu atât mai puţin faţă de un obiect la care se ţine cu multă afecţiune. Iubirea faţă de Dumnezeu nu este în primul rând afectivă, aşa cum este în agapele frăţeşti, ci este efectivă, adică porneşte dintr-un act raţional, dintr-o judecată liberă prin care se alege un mijloc, precum hrana, pentru a provoca unirea multora, pentru a le stimula afectivitatea, ca apoi să ajungă la înţelegerea frumuseţii vieţii trăite în iubire. Agapa are menirea să adune pe mulţi pentru a salva o valoare divină care este iubirea.

Lectura a II-a ni-l arată pe Isus pe treapta cea mai de sus din cer, exercitându-şi funcţia de mare preot, de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, de comuniune între cer şi pământ, propunând propriul trup şi sânge glorificate ca hrană şi băutură la agapa veşnică.

În concluzie: Euharistia pământească ne invită la agapa frăţească pentru a pregusta Euharistia cerească, de a fi veşnic la masa Mielului; apoi să luăm aminte la cuvintele sfinţilor Francisc de Sales şi Ioan al Crucii; primul spune: Este interesant să observi cum mulţi se străduiesc să practice totdeauna dragostea curăţiei, neglijând curăţia dragostei, iar al doilea: Să nu uităm că în amurgul vieţii vom fi judecaţi asupra iubirii.

Ca să nu regretăm că prea târziu te-am cunoscut pe tine, o, frumuseţe veşnic nouă, ca Augustin din Tagaste, să obişnuim a ne ruga de mai multe ori pe zi cu psalmistul: Satură-ne, Doamne, dis-de-dimineaţă cu iubirea ta, şi ne vom bucura şi ne vom veseli în toate zilele vieţii noastre! (Ps 89,13); şi mai ales te vom iubi veşnic în împărăţia ta. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin