Predici

Păcatul îl înstrăinează, îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Domnul mântuirii îi adună pe toţi din ţara de la miazănoapte, din întuneric şi-i aduce la lumină pe cei de la marginile pământului, de pe malul prăpastiei.

Opera eliberării de păcat este tot un dar gratuit al lui Dumnezeu: el îi aduce, el îi adună, el îi organizează, el îi face apărători ai adevărurilor sale.

Eliberarea constă în primul rând în îndepărtarea temerii că Tatăl l-ar fi uitat pe om. Cât de chinuitoare este această teamă? Este greu de spus, dar Isus a gustat-o, pentru mântuirea noastră, când s-a plâns pe cruce: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15,34).

Isus ne-a descoperit în parabola Fiului risipitor (Lc 15,11-32) că Tatăl ceresc ne aşteaptă cu braţele deschise. Cu lacrimi au plecat şi-i voi întoarce cu mângâiere. Poate oare mama să-şi uite de copilul ei? chiar dacă ea l-ar uita, eu nu te voi uita (Is 49,15). Şi Dumnezeu ne-a eliberat de teama uitării prin Cristos.

Eliberarea mai constă în înlăturarea fricii de insuficienţa proprie. Când Satana caută să ne ducă la descurajare, descriindu-ne în culori tragice starea mizerabilă a sufletului nostru şi răzbunarea lui Dumnezeu, Biserica ne adună din cele patru zări, ne arată trupul euharistic al lui Isus care ia asupra sa păcatele lumii, apoi ne hrăneşte cu el şi face din noi acel stăvilar pe care porţile iadului nu-l pot înfrânge (Mt 16,18), dându-ne siguranţa mântuirii în virtutea adevărului de credinţă: împărtăşirea sfinţilor, a frontului comun împotriva slăbiciunilor personale.

Ne-a mai eliberat şi de teama de necunoscut, de moarte şi de veşnicia ei. Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei, după cum spunea Eminescu. Dacă moartea ar fi un vis de o sută sau de o mie de ani, mulţi s-ar fi trezit şi ne-ar fi dat certitudinea, când bulgării de pământ cad grei peste sicriu, că nu-i totul pierdut. Dar veşnicia ne înspăimântă. Pe orbul Bartimeu, căruia oamenii nu aveau nici o putere să-i redea vederea, care era scufundat parcă într-o noapte veşnică, Isus l-a vindecat. Minunea este un semn că ochii noştri se vor deschide pentru a vedea într-o lumină nouă lumea de dincolo. În inima mea murmură un izvor viu, care-mi zice: Vino către Tatăl ceresc, spune sfântul Ignaţiu din Antiohia. Nu numai sfinţii au simţit chemarea să moştenească viaţa veşnică, dar chiar şi păcătoşii: Universul acesta mă sufocă, zicea J. J. Rousseau, de aceea vreau să mă lansez spre infinit.

Ne eliberează de teama opiniei publice, acel ce va zice lumea? Opinie care pe mulţi i-a paralizat, imobilizat, descurajat pe calea spiritualităţii şi i-a dus la sinucidere. Orbul Bartimeu era certat de cei care treceau pe lângă el ca să tacă, dar el mai tare striga, mai tare se ruga. Nu-l interesa că lumea va zice că strigă în zadar, că e nebun, că este prea păcătos pentru a afla îndurare, că va râde de naivitatea lui etc.

Pentru a ne ajuta să mergem împotriva curentului lumii, Isus a instituit sacramentul sfintei Preoţii. Orice arhiereu este luat dintre oameni şi pus pentru oameni în cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Cine merge împotriva curentului lumii mai mult decât preotul? Şi cine este totuşi mai fericit decât el? De unde fericirea lui? Din aceea că el poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce el însuşi simte în sine propria slăbiciune, dar şi un ajutor tainic, aşa încât poate spune cu apostolul Paul: Când sunt slab, atunci sunt tare (2Cor 12,10).

Ne eliberează de teama suferinţelor.

Credinţa este un dar gratuit al lui Dumnezeu, dar cultivarea ei constă într-un act liber al voinţei omeneşti. Ca toţi oamenii, tot aşa şi orbul Bartimeu a primit această sămânţă în inima sa. El a udat-o cu lacrimi şi a prăşit-o cu rugi fierbinţi; ea s-a dezvoltat ajungând până acolo că vedea în Isus ceea ce numai cu ochi îngereşti se putea vedea, asemenea arhanghelului Gabriel din ziua Bunei-Vestiri, vedea cu ochii credinţei că Isus este Fiul lui David, că este Mesia prezis de profeţi. Numai rugăciunea l-a luminat, i-a dăruit forţa necesară ca la chemarea lui Isus să-şi lase mantaua, să alerge, fără teama de a se poticni, pentru a ajunge cât mai repede la Isus.

Isus obişnuia să spună celor vindecaţi: Vezi, să nu spui nimănui! (Mt 8,4; Mc 1,44; Lc 5,14), căutând prin acest îndemn să-l scutească de persecuţia arhiereilor, cărturarilor şi fariseilor. Acum este pentru prima dată că nu-l opreşte să spună cine l-a vindecat. Tot rugăciunea îl făcuse pe Bartimeu fără frică faţă de duşmanii lui Cristos, în faţa suferinţelor la care ei l-ar fi supus; de aceea, Isus îi permite să-l urmeze ca ucenic. A dorit vindecarea pentru a-l vedea pe Mântuitorul, pentru a contribui la răspândirea împărăţiei mesianice.

Orbul Bartimeu l-a văzut cu ochii sufletului, luminaţi de credinţă, pe Isus ca pe Fiul lui David, ca pe Mesia. Oamenii, şi din păcate chiar mulţi creştini, îl văd ca pe un tablou pictat de fantezia şi de dorinţele lor pământeşti. Pe acest Cristos, confecţionat din prefabricatele fanteziei, îl roagă pentru multe, dar el nu poate mântui, nu aude, nu face minuni, nu eliberează de suferinţe, fiindcă nu este Fiul lui David, nu este Mesia, ci fiul propriei fantezii. Şi cei care îl roagă pe fiul propriei lor fantezii se descurajează în rugăciune şi continuă aceeaşi viaţă păcătoasă, preludiul orbirii veşnice.

Aşteptăm minuni? Dacă nu vedem în ochii fiecărui om o minune a atotputerniciei divine, suntem mai orbi ca orbul Bartimeu, fiindcă, aşa cum spunea Sofocle în antichitate: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Antigona), tot aşa scriitorul George Bernanos: Fiecare fiinţă omenească, pe care o întâlnim chiar numai pentru o clipă în viaţă, este un mesaj pe care ni-l trimite cerul şi pe care îl putem descifra cu puţină iubire.

Cum ne folosim de vederea pe care ne-a dat-o Domnul? Ne străduim să dobândim eliberarea prin ochii care sunt capodoperele Creatorului?

Teologia eliberării nu este cea propusă de unii autori din ţările Americii Latine, care folosesc textele Scripturii pentru a ridica sărăcimea la luptă contra celor bogaţi, pentru a câştiga zdreanţa de manta pe care a aruncat-o Bartimeu. Dacă ne plângem că Dumnezeu ne-a uitat, că el este de partea celor bogaţi, dacă suspinăm descurajaţi de insuccesele noastre, dacă ne temem de moarte, de veşnicie, de opinia publică, de crucea zilnică şi încetăm de a ne mai ruga, sau ne rugăm fără credinţă şi convingere că în cuvântul lui Isus stă adevărul: Cereţi şi vi se va da (Mt 7,7-11), atunci putem avea siguranţa că în loc să ne apropiem de porţile deschise ale raiului, suntem încă orbi. Unul dintre multiplele motive pentru care dreptul Iob n-a căzut în descurajare când au venit asupra lui necazurile – pierderea turmelor, moartea copiilor, boala leprei, dispreţul soţiei şi al prietenilor – a fost acesta: Pentru orb am fost ochi şi pentru şchiop am fost picior. Iar cu ochii mei am făcut legământ să nu privesc asupra fecioarei (29,15; 31,1). Această pază a ochilor i-a întărit credinţa în fericirea veşnică şi în învierea din morţi, zicând: Cu trupul meu îl voi vedea pe Dumnezeu (19,26), fiindcă la înviere, nu numai ochii, dar tot trupul îl va vedea pe Creator.

În încheiere, putem spune că Isus ne este eliberatorul de orbirea fariseică cea mai periculoasă, de mândrie.

Fariseii ziceau: Oare şi noi suntem orbi? Isus le-a răspuns: Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat; dar voi ziceţi: Noi vedem. Pentru aceasta păcatul vostru rămâne (Lc 9,40-41). Mândria orbeşte, îl face pe om să creadă că ştie, că vede toate, că poate face toate şi nu mai are trebuinţă de Dumnezeu.

În ziua de vineri, 5 decembrie 1952, la Londra a fost ceaţa secolului care a paralizat capitala Angliei şi a provocat moartea la circa patru mii de persoane. Un bărbat a ieşit cu soţia dintr-o staţie de metrou. Nu se puteau orienta spre direcţia dorită, pentru a ajunge acasă. Din bezna albă ca de lapte îşi face apariţia un necunoscut care se oferă să-i ajute şi i-a condus direct la destinaţie. După ce i-au mulţumit, l-au întrebat: Dar cum reuşeşti să te orientezi cu atâta siguranţă? Sunt orb, a răspuns necunoscutul. Toată ziua a continuat să-i conducă pe cei cu ochi la casele lor.

Bartimeu ne conduce la Isus mai mult cu credinţa sa din vremea când era orb, decât cu văzul căpătat în chip minunat. Să-l urmăm şi să strigăm asemenea lui: Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin