Predici

Cu cât activitatea publică a lui Isus se înteţea mai mult, cu atât minunile sporeau; cu cât mulţimile se înghesuiau în jurul lui mai tare, cu atât ideea că el este Mesia prezis de profeţi se înrădăcina tot mai mult în conştiinţa ascultătorilor săi; cu cât se părea că ziua instaurării împărăţiei lui Israel este mai iminentă, cu atât mai mult se înfiripa în inima ucenicilor săi dorinţa de a fi cineva. Din acest motiv Petru îi zice mai întâi: Doamne, iată noi am lăsat toate şi te-am urmat, ce răsplată vom primi? (Mt 19,27); apoi Iacob şi Ioan îi cer deschis favoarea de a şedea la dreapta şi la stânga în împărăţia lui (Mc 10,37); toţi visau onoruri şi glorie.

Prima lectură de la Liturgia cuvântului de azi nu are un caracter exegetic (astfel o arată şi alegerea versetelor pe sărite), adică nu de a vedea în ce măsură capitolul 53 îi aparţine lui Isaia, în ce măsură slujitorul lui Iahve se referă la Isaia însuşi, la un alt personaj, la Mesia sau chiar la poporul lui Israel etc., ci de a o înţelege în spirit de credinţă, ca o profeţie care se împlineşte în Cristos. Slujitorul lui Iahve numai prin jertfă va ajunge să-şi vadă urmaşii dezrobiţi. Isus numai prin jertfă îşi va vedea Biserica stabilită în libertatea fiilor lui Dumnezeu (Rom 8,21), ca să putem spune cu certitudinea credinţei, aşa cum o repetă atât de des evanghelistul Matei: S-au împlinit Scripturile.

În principal, din această împlinire a Scripturii, referitor la episodul evanghelic de azi, se desprind următoarele concluzii de credinţă şi de morală: a) de credinţă: 1) mântuirea este un dar gratuit din partea lui Dumnezeu; 2) mântuirea s-a realizat prin Cristos, prin jertfa sa, prin misterul pascal pe care el l-a înfăptuit mai întâi în propria fiinţă umană, în suflet şi apoi în trup, slujind pe oameni şi apoi lăsându-se la discreţia lor; 3) autoritatea poartă pecetea divină şi trebuie exercitată numai în spirit de credinţă; b) morale: smerenia stă la baza desăvârşirii omului.

Lectura a II-a constituie o invitaţie: dacă Dumnezeu a făcut atâtea lucruri minunate pentru noi, fără aportul nostru, cu atât mai mult va face lucruri şi mai minunate dacă noi vom avea curajul să ne apropiem de tronul harului, care este Dumnezeu însuşi în trei persoane, ca să primim din partea fiecărei persoane ceva ce îi este specific, aşa cum ne arată autorul Scrisorii către Evrei: de la Tatăl primim îndurare, ca să ne apropiem de el cu încrederea fiului risipitor, pentru a-i spune: Tată, am greşit împotriva cerului şi împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, dar primeşte-mă ca pe un slujitor al tău; de la Fiul primim harul care ne face fii, deoarece ne îmbracă în Cristos prin Botez, devenind părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4), iar Isus, fiind singura cale care ne duce la Tatăl, ne-a făcut-o cunoscută; de la Sfântul Duh primim ajutor la momentul potrivit, oportun, atunci când avem cea mai mare trebuinţă, fiindcă face activă credinţa prin cele şapte daruri: prin înţelepciunea care alege ca scop existenţial viaţa cea fără de sfârşit; ca mijloc de a o atinge alege înţelegerea Scripturii; în faţa potentaţilor lumeşti foloseşte sfatul şoptit al Duhului; tăria mărturiei creştine este tot opera Duhului, ca şi ştiinţa mântuirii; evlavia îşi capătă consistenţa prin suspinele negrăite ale Duhului din suflet; Duhul Sfânt ne dă frica de Dumnezeu, care nu-i altceva decât o iubire filială, conştiinţa că suntem copii şi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu.

Numai păşind pe această cale nu vom primi reproşul lui Isus adresat celor doi fraţi, Iacob şi Ioan: Nu ştiţi ce cereţi. Ei cereau pământul, împărăţia câtorva ani, pentru nişte merite pe care credeau că le au, dar Isus le promite cerul pe care Tatăl îl dă numai pentru meritele paharului pe care Fiul îl va bea, fiindcă chiar dacă ei vor bea acelaşi pahar al pătimirii, meritele lor sunt insuficiente pentru a se mântui, pentru a sta la dreapta şi la stânga sa. Mântuirea este operă gratuită; ea vine din partea iubirii divine, fiindcă iubirea însăşi este gratuită, altfel nu mai este iubire. Numai datorită iubirii infinite meritele paharului băut de Isus au valoare mântuitoare infinită.

Dacă Isus ne-a obţinut mântuirea numai prin meritele sale infinite, nu ne-o poate da decât pe gratis, fiindcă nu are ce câştiga din meritele noastre limitate. Dar se pune problema: dacă Isus ne dă mântuirea pe gratis, dreptul de a intra în împărăţia Tatălui său şi viaţa veşnică prin învierea de apoi, de ce ne mai cere să bem şi noi paharul suferinţelor şi să ne botezăm cu amărăciunea morţii?

Răspunsul: dacă intrarea este gratuită la cinema, teatru, muzeu, circ, banchet etc. asta nu ne scuteşte de efortul de a ne pregăti spălându-ne, îmbrăcându-ne, îndreptându-ne cu paşi grăbiţi, de a învinge obstacolele din cale. Fiecare păcat, individual sau social, ne îndepărtează de intrarea gratuită la împărăţia fericită. Necazurile, suferinţele, jertfele etc. nu sunt plata pentru intrarea în rai şi în viaţa veşnică, ci plata pentru călătoria lungă până la intrare, care se datorează păcatului. Parcurgerea acestui drum spre poarta deschisă a raiului se cheamă: slujire, dăruire, renunţare, alegere, convertire etc.

Isus ne-a învăţat cum să mergem pe drumul mântuirii. El a schimbat numele pompos de Mesia în cel de Fiul Omului, pentru a da conţinut smereniei interne, sufleteşti; el singur s-a răstignit în intern, în intimitatea sufletului său; iar pe plan extern, a slujit semenilor ca om şi s-a lăsat total la discreţia lor, chiar şi a duşmanilor săi, ca ultimul dintre sclavi.

În calea mântuirii noastre stau bogăţiile, onorurile, plăcerile simţurilor, care nu sunt altceva decât frâne ale progresului spiritual, ale procesului de dăruire.

Isus a ajuns la umilinţa slujitorului pentru că a avut credinţa desăvârşită în îndurarea Tatălui de a da locurile de-a dreapta şi de-a stânga lui conform autorităţii sale divine, de a avea lângă sine pe cei mai vrednici în slujire. Isus, în misterul pascal al sufletului său, renunţă la autoritate, aşa cum a renunţat la titlul de Mesia, folosindu-se de cel de Fiu al Omului, adică fiinţă mărginită, slabă.

Ioan şi Iacob, fiii lui Zebedeu, voiau să se bucure de autoritate, fiind la dreapta şi la stânga Învăţătorului, când acesta va fi înălţat pe tronul lui David ca rege peste Israel, dar Isus le arată că la autoritate nu se ajunge decât prin slujire, ea nu se dă ca premiu pentru merite, ci ca pe o carismă care aduce merite numai dacă este exercitată prin umilinţă şi cu maximă disponibilitate. Ştim că lui Pilat, care s-a răstit la el cerându-i să-i răspundă fiindcă are putere să-l răstignească şi să-l elibereze, Isus i-a arătat clar că puterea lui este un dar, i s-a dat de sus (In 19,11).

Orice putere, autoritate, vine de sus, de la Dumnezeu, fiindcă însuşi cuvântul auctoritas vine de la verbul augeo, care înseamnă a face să crească altul. Acela care crede că a primit puterea, autoritatea asupra altora, ca să se înalţe el peste ceilalţi, se înşală. Numai acela care are darul Duhului Sfânt, darul fricii de Dumnezeu, se poate achita corect de autoritatea primită şi distribuită.

Isus în sine este noua concepţie despre autoritate, fiindcă s-a prezentat în lume sub auspiciile Duhului Sfânt: Duhul Domnului este asupra mea, pentru care m-a uns să bine vestesc săracilor, m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi orbilor recăpătarea vederii, să eliberez pe cei închişi şi să vestesc anul de îndurare a Domnului (Lc 4,18-19). Mântuitorul nu este împotriva dorinţei de a fi mari, de a fi pe primul loc, dar cere fiecăruia să fie primul în slujire.

Papa Leon al XI-lea, conştient de misiunea de slujitor pe primul loc în Biserica lui Isus, simţind povara pe umeri şi răspunderea pentru autoritate, a spus: Era mai bine să fi fost portar la mănăstire decât papă. La fel şi Honoriu al III-lea: Mai bine era de rămâneam la spălatul blidelor în bucătăria mănăstirii mele.

Doamne, fă să stau şi eu la dreapta ta, nu cum au voit Iacob şi Ioan, nici ca tâlharul de pe cruce, dar în ziua judecăţii să pot fi atât de aproape de tine încât să aud cuvintele tale: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt 25,34), te rog, nu pentru meritele mele, dar pentru iubirea ta nemărginită faţă de tot ceea ce ai creat spre gloria numelui tău. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin