Predici

Căsătoria nu este un scop în sine, ci transmite un mesaj care ne descoperă sufletul autorului ei, care este Dumnezeu însuşi.

Azi, când se încearcă să se laicizeze tot ce este sfânt, este necesar să privim cu mai multă atenţie Căsătoria, oarecum contemplând-o. Este mare diferenţă între o privire fugitivă şi una contemplativă. Contemplând un tablou poţi descoperi nu numai mesajul pictorului dar şi o parte din sufletul lui.

Toate cele trei lecturi din Liturgia cuvântului de azi aruncă o lumină cristică asupra unui singur tablou: Căsătoria. Dacă o privim cu ochi profani, o găsim destul de laică; dacă o contemplăm în spirit de credinţă, vom descoperi mesajul ei şi o mare parte din sufletul autorului, din Duhul lui Dumnezeu Tatăl. În acest context este cuprins şi îndemnul sfântului Paul de a-l privi pe Isus încununat cu mărire şi cinste, de a-l contempla spre a descoperi mesajul sufletului său: ca toţi să fie uniţi pentru a pune în evidenţă şi a apăra sfinţenia. Şi Isus a pus o mare parte din mesajul său în sacramentul sfintei Căsătorii. Putem spune că primul mesaj aducător de credinţă în sufletele ucenicilor l-a pus aici, la nunta din Cana, la celebrarea unei căsătorii, la ridicarea ei la rangul de sacrament, de taină sfântă ca izvor de viaţă vremelnică, pământească, dar şi veşnică. Isus şi Maria, mama sa, au iniţiativa salvării iubirii celor doi, iubire curată, feciorelnică, ce merită răsplătită cu o minune.

Primul om, Adam, ocupa un loc privilegiat în univers şi avea o valoare unică. Menirea lui de a da nume tuturor creaturilor arăta puterea sa de pătrundere în tainele creaţiei, de a comunica el însuşi cu lumea din jur şi de a le împărtăşi ceva din sine, din gândurile sale, pentru a forma un tot armonios prin care să se continue opera lui Dumnezeu. Numind lucrurile create, Adam caută şi cauza lor, caută să-l înţeleagă mai bine pe Creator şi se pare nemulţumit că în strădaniile sale nu mai este ajutat de nimeni. Dumnezeu răspunde dorinţei lui printr-o viziune extatică din care apare Eva. Femeia îl va ajuta, prin iubirea şi gingăşia ei, prin credinţa şi evlavia ei, să-l găsească pe Creator şi să rămână credincios revelaţiei. Apărută din extazul lui Adam, ea are menirea să-l înalţe pe om la starea de contemplaţie de sine şi de femeia sa, exclamând: Iată os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată (Gen 2,23). Adam, în calitate de bărbat, va fi de acum încolo raţiunea cosmică, exponentul adevărului; Eva, femeia, va fi inima cosmică, exponentă a binelui.

Izvorul adevărului este Dumnezeu. Somnul greu, adus de Dumnezeu asupra lui Adam, reprezintă o stare extatică prin care i se revelează ceea ce raţiunea omului n-ar fi fost în stare să descopere: originea şi menirea Evei. Ea este o creatură a lui Dumnezeu, la fel de nobilă ca şi Adam, menită să-i fie soţie unică, ajutor inseparabil, exemplu de bunătate, de frumuseţe şi de sensibilitate.

Somnul greu reprezintă începutul revelaţiei divine, al procesului evolutiv de perfecţionare a fiinţei umane printr-un schimb reciproc de daruri naturale, prin care să se realizeze o lume de vis, în care misterele să se reveleze prin fiecare nou-născut din adevăr şi bunătate îmbrăcat în frumuseţe îngerească. Dumnezeu a început lucrarea şi apoi a încredinţat-o omului s-o ducă la bun sfârşit. Ce poate fi mai nobil?

Dacă privim cu mai multă atenţie această primă pereche de oameni, vom descoperi un alt mesaj divin: Căsătoria este sfântă fiindcă autorul ei, Dumnezeu, este sfânt.

Pierzând sfinţenia prin dezbinarea adusă de Şarpele viclean, Eva se îndoieşte de adevărul Domnului şi Adam se îndoieşte de bunătatea Creatorului (cf. Gen 3,4-12), Dumnezeu îl trimite pe Fiul său să sfinţească din nou unirea dintre bărbat şi femeie şi să nu se ruşineze că sunt fraţi prin firea omenească cu el care nu s-a ruşinat să devină Fiul Omului (lectura a II-a). Ca să nu mai fie zădărnicit mesajul Căsătoriei, Fiul Omului înfiinţează Biserica, trupul său mistic, prin care să salveze unirea sfântă. De aceea spune sfântul Paul că taina aceasta este mare, în Cristos şi Biserică. Isus se jertfeşte pentru Biserica sa s-o vadă mamă. Fie mama oricât de sfântă, sarcina ei, nefiind botezată, este păgână. Fie Biserica oricât de sfântă, sarcina ei este lumea păgână. Adevărata mamă, fie sarcina ei oricât de păgână, o iubeşte şi este în stare să se jertfească total pentru viaţa ei. La fel face şi Biserica, înzestrată cu Duhul lui Cristos, se jertfeşte pentru lumea păgână, sarcină care este într-o creştere continuă. Încreştinarea lumii depinde de trăirea în sfinţenie a Căsătoriei.

Istoria a pus întotdeauna Căsătoria sub protecţia divinităţii. Numai secolul nostru vrea s-o laicizeze, jefuind-o de caracterul ei sacru. Şi ce rămâne? O împerechere până la noi dispoziţii. Şi ce rămâne din iubirea veşnică pe care şi-au jurat-o tinerii la încheierea contractului matrimonial? O iluzie. Fără sacru, totul este iluzie.

Tot din contemplarea Căsătoriei mai descifrăm o altă parte a mesajului divin, anume: bărbatul şi femeia sunt două persoane distincte, independente şi totuşi unite în mod necesar. Dacă bărbatul nu şi-ar căuta femeie, dacă femeia nu şi-ar căuta bărbat, fiinţa omenească nu l-ar căuta pe Dumnezeu, ar fi fiecare suficient în sine însuşi. Cerinţa unuia după altul constituie o nouă cerinţă: cea după Dumnezeul protector. Mai ales în urma păcatului, care a accentuat doza egoismului până la paroxism, este necesară divinitatea pentru unitatea familiei.

Ceea ce stă la baza legăturii dintre om şi Dumnezeu, credinţa, speranţa şi iubirea, trebuie să stea şi la temelia noii familii. Virtuţile teologale devin şi virtuţi matrimoniale numai sub aripile Duhului Sfânt, care, aşa cum am mai arătat în duminica a XXI-a de peste an, prin cele şapte daruri (înţelepciune, înţelegere, sfat, putere, ştiinţă, evlavie şi frica de Dumnezeu) face active aceste virtuţi. Cu cât credinţa în Dumnezeu este mai puternică şi mai vie, cu atât credinţa dintre soţi este mai solidă şi mai stabilă. Credinţa în Dumnezeu şi în partenerul de viaţă aduce pace în suflet şi fericire autentică, îi fereşte de gelozie şi de adulter, de concubinaj etc. Cu cât speranţa în Dumnezeu este mai vie şi mai puternică, cu atât speranţa dintre soţi, în vederea construirii în căsuţa lor a unui colţişor de rai, este mai dătătoare de curaj, devenind izvor de energii miraculoase, chiar de eroism, ferindu-i de descurajare, de onanism conjugal, de divorţ şi de lene. Cu cât iubirea faţă de Dumnezeu este mai înflăcărată, cu atât iubirea lor devine mai curată, mai sigură de veşnicie în durabilitate, cu atât rodul ei, copilul, devine o înţelegere mai profundă a menirii lor şi a atotputerniciei lui Dumnezeu, prin punerea numelui la sfântul Botez, ca Adam la începutul creaţiei care pune nume la toate (Gen 2,19). Dacă Moş Goriot al lui Balzac putea spune: L-am înţeles pe Dumnezeu când am devenit tată, acelaşi lucru îl pot spune orice tată şi orice mamă care contemplă fiinţa care le aduce soarele în casă.

În sânul Bisericii, preotul are menirea să menţină Căsătoria oamenilor la înălţime.

Dar, nici credinţa, nici speranţa şi nici iubirea matrimonială nu se pot menţine în prospeţime şi vigoare, dacă nu-şi au rădăcinile înfipte adânc în solul cel mai bun al smereniei. Actul umilinţei matrimoniale este dublu: de părăsire şi de dăruire totală. Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va dărui femeii sale şi vor fi amândoi un trup. A lăsa pe cei dragi care ţi-au dat viaţă, pe cei care te-au iubit mai întâi, te-au apărat, educat, crescut etc. constituie un act de umilinţă. A te dărui altei persoane, renunţând la independenţa proprie, este umilinţă. A te înclina în faţa persoanei alese, a te jertfi pentru ea, este un act de umilinţă; a-i suporta lipsurile, defectele fizice şi morale, este umilinţă. Căsătoria – conjugium – jug comun – este şcoala umilinţei. Aici se învaţă renunţarea la egoism; aici se învaţă supunerea faţă de Legea Domnului până la moartea pe crucea matrimonială. Şi din acest motiv a spus sfântul Paul că taina aceasta este mare în Cristos şi Biserică, fiindcă Isus, care prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om, înţelege mai bine decât oricine valoarea jertfei celor angajaţi la o cruce dublă, proprie şi a partenerului şi a rânduit să reverse harul îmbelşugat pentru împlinirea menirii lor.

Celor ce sunt legaţi prin Căsătorie le poruncesc, nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat; iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, ori să se împace cu bărbatul ei. Şi bărbatul să nu-şi lase nevasta (1Cor 7,10-11). Este clar?

De unde autoritatea unor soacre care poruncesc: Las-o, mă, că găseşti tu pe alta? sau: Lasă-l, fa, că mai găseşti tu pe altul?

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Te poţi despărţi de ceea ce

nu-ţi place, dar niciodată de femeia cu care te-ai căsătorit. Se bazează pe porunca divină: Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă! Sfântul Francisc de Sales spunea: Mai degrabă se poate despărţi sufletul de trup decât soţul de soţie.

Divorţul nu este soluţia cea mai bună pentru înlăturarea unor eventuale necazuri, el este paravanul laşilor şi izvorul a mult mai multor necazuri; mai ales pentru primejdia pierderii sufletului.

Contemplând Căsătoria în planul divin, partenerii devin unelte de nădejde pentru înfăptuirea împărăţiei lui Dumnezeu. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin