Predici

Fiecare lucru îşi are propriul său centru de greutate şi toate lucrurile împreună, din întreg cosmosul, îşi au un centru comun care le ţine unite şi formează universul.

Creştinismul îşi are şi el centrul său de greutate spirituală, care este Misterul credinţei, sfânta Euharistie, în centrul căreia este Cristos cu trupul, sufletul şi toată dumnezeirea sa (C.B.C.), el fiind alfa şi omega (Ap 1,8), centrul întregii creaţii (In 1,3) şi al oricărei comunităţi fraterne (Mt 18,20). În împărăţia lui Dumnezeu din mijlocul nostru (Lc 17,21), cel care se desprinde de Cristos se nimiceşte (Mt 24,2).

Fără credinţa în Isus-Mesia, ca slujitor şi miel de jertfă, ostie nepătată, tot Vechiul Testament ar fi rămas searbăd, literă moartă. Numai prin Isus euharistic au fost duse la desăvârşire toate jertfele patriarhilor şi operele profetice conţinute sub scoarţa literelor sfinte. Aşa ne spune autorul Scrisorii către Evrei, că Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât cea a fratelui său Cain. El a oferit Domnului mieii cei mai frumoşi ai turmei sale, ca simbol al Mielului lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatele lumii, oferindu-se Tatălui ceresc pe lemnul crucii ca o jertfă de bună mireasmă.

Prin credinţă, Abraham n-a şovăit să-l jertfească pe Isaac, fiul său, având încredere în atotputernicia divină care poate învia şi morţii, de aceea l-a primit înapoi ca pe un semn al jertfei şi al învierii lui Cristos (Rom 4,3; Gal 3,6).

Prin credinţă, Melchisedec, regele Salemului, aduce în dar biruitorului Abraham pâine şi vin, ca simbol al lui Mesia, care avea să se nască din neamul său şi întru care se vor binecuvânta toate neamurile pământului (Gen 14,18-20; Evr 7,1-3), făcut fiind asemenea Fiului lui Dumnezeu, Melchisedec rămâne preot în veci, spune autorul Scrisorii către Evrei, motiv pentru care şi Abraham i-a dat zeciuială din tot ce avea.

Prin credinţă, Moise, ajuns bărbat, a negat că este fiul fiicei Faraonului, alegând mai bine să pătimească împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă mângâierea vremelnică a păcatului; socotind de mai mare valoare ocara lui Cristos decât bogăţiile egiptenilor. Prin credinţă a sărbătorit Paştele şi a făcut stropirea cu sânge, ca pustiitorul celor dintâi-născuţi ai egiptenilor să nu se atingă de fiii lui Israel. Prin credinţă a trecut Marea Roşie ca pe uscat şi tot prin ea a primit mana ca hrană în pustiu, prefigurând misterul lui Isus-Ostie. Prin credinţă a lovit stânca din care a ieşit apă, prefigurând coasta lui Isus de pe cruce, din care au izvorât apă şi sânge, adică sacramentele Bisericii.

Misterul lui Cristos-Ostie îl descoperim la toţi profeţii, simbolizaţi de Ilie, fiindcă el apare în numele tuturor alături de Cristos pe muntele cel sfânt (Mt 17,2-5) în ziua schimbării la faţă a lui Isus, fiindcă el s-a hrănit cu pâinea îngerească, adică adusă de înger pe când se îndrepta spre Horeb şi prin puterea căreia a mers patruzeci de zile, iar la sfârşitul vieţii a fost răpit la cer de carul cu foc, prefigurând înălţarea lui Isus şi totodată îngerizarea celor ce se vor hrăni cu pâinea euharistică.

Într-un cuvânt, tot Vechiul Testament exprimă o sete, un dor aprins după Emanuel – Dumnezeu cu noi – după Cristos-Ostie ca hrană sufletească.

Şi cum l-ar fi dorit, dacă nu ar fi crezut? Fără Cristos, tot Vechiul Testament ar fi rămas ca un trup fără viaţă, ca un cadavru spiritual.

Dar şi tot Noul Testament se reazemă pe misterul lui Cristos-Ostie, deoarece ni-l descoperă, ni-l proclamă în toată splendoarea dumnezeirii sale. Biserica sa sfântă îi continuă opera, îi distribuie comorile tuturor oamenilor de bunăvoinţă punând în lumină, în lumina Euharistiei, întreaga viaţă nouă. Prin Euharistie, Isus îşi dovedeşte domnia, adică distribuie oamenilor viaţa sa nouă, viaţa sa care s-a manifestat pe muntele Tabor în ziua schimbării la faţă. Minunea nu-i că a devenit mai strălucitor decât soarele şi cu hainele mai albe decât zăpada, minunea constă în faptul că viaţa sa dumnezeiască, unită cu firea omenească din sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt, poate fi ascunsă în ceea ce numim Fiul Omului, apărând ca oricare alt om vechi, născut dintr-un tată şi o mamă. Dacă Isus ar fi apărut în această formă de viaţă nouă, ca pe Tabor, ar fi speriat pe toţi oamenii, aşa cum s-au speriat cei trei ucenici: Petru, Iacob şi Ioan (Mc 9,1-6). Oamenii ar fi crezut în dumnezeirea lui, dar credinţa lor nu ar fi avut merit, fiindcă ar fi fost stoarsă de o evidenţă miraculoasă, şi nu ar fi mântuit, ci ar fi dat doar o fericire trecătoare, aşa cum i-a spus Isus înviat lui Toma: Eşti fericit pentru că ai văzut şi ai crezut, dar mai fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut (In 20,29). El apare ca om între oameni, ca noi să credem în strălucirea vieţii care nu se vede, fiindcă el este lumina care străluceşte în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o (In 1,5). N-a cuprins-o, fiindcă în cele din urmă rupe definitiv întunericul trupului omenesc, asemănător cu al nostru, şi rămâne în strălucirea sa dumnezeiască prin învierea din morţi, prin absorbirea întunericului de lumina sa divină.

Această viaţă nouă, Isus ne-o oferă şi nouă prin Euharistie. Euharistia este forţa care intră în noi ca să rupă întunericul trupului nostru, să ajungem la înviere şi la viaţa veşnică. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,54). Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci. Iar pâinea pe care eu vă voi da-o este trupul meu pe care vi-l voi da pentru viaţa lumii (In 6,51).

Din acest motiv primii creştini stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, la frângerea pâinii şi în rugăciune (Fap 2,42), care făcea din toţi o inimă şi un suflet (Fap 4,32) în acelaşi Duh.

Toţi cei care trăiesc viaţa cea nouă prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, îşi găsesc originea lor suprafirească, idealul şi mântuirea (lectura a II-a), fiindcă Euharistia desfiinţează vrăjmăşia din trupul mistic, din Biserica lui Isus, desfiinţează Legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea (Ef 2,15).

Oare putem rămâne nepăsători? Din păcate, armata indiferenţilor este mare, fiindcă Dumnezeu este gentil, el invită, dar nu forţează. Credinţa care ne face creştini, fiind un dar al lui Dumnezeu (spun sfântul Augustin şi sfântul apostol Paul în Ef 2,8), poate fi refuzată, ea fiind, aşa cum am afirmat şi în duminica precedentă, un jug; cere efort, răbdare, silă, luptă continuă cu teama şi comoditatea. Euharistia aduce în suflet împărăţia lui Dumnezeu, care numai cu silă şi cu efort susţinut se poate dobândi (Mt 11,12).

Pe vremea comunismului, într-un sat (Săbăoani, în anul 1967), mulţi elevi, în drum spre şcoală, trecând prin faţa bisericii, intrau pentru a-i face lui Isus o scurtă vizită. Directorul şcolii, aflând de acest lucru, i-a dojenit într-o zi la ora de dirigenţie cu toată asprimea şi cu toate ameninţările posibile, apoi a spus în încheiere: De mâine dimineaţă, la uşa de intrare în şcoală, va fi o carte neagră, cartea ruşinii, în care vor trebui să se semneze toţi elevii care vor intra în biserică, înainte de a veni în clasă! Nici nu a terminat bine de spus, că o elevă a şi ridicat mâna sus, cerând să i se dea cuvântul.

Dându-i-se, a spus cu mândrie sfântă: Tovarăşe director, mâine dimineaţă eu voi semna prima! După un moment de stupoare, elevii au izbucnit în aplauze şi cartea ruşinii nu a mai apărut, fiindcă erau prea mulţi cei care voiau să o semneze.

Fără credinţă este imposibil să-i plăcem lui Dumnezeu, deoarece credinţa fără fapte este moartă (Iac 2,26); dar mânia lui Dumnezeu rămâne asupra celui necredincios (In 3,36). Istoria o dovedeşte mereu din plin.

Isus este lumina care străluceşte în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o.

Ca întunericul să nu ne cuprindă, să ne rugăm cu credinţă pentru mărirea credinţei noastre, pe care să o trăim şi să o transformăm în fapte de caritate. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin