Predici

Providenţa este semnul iubirii lui Dumnezeu ca Tată; ea ne face fii, cooperatori providenţiali. Îndurarea este semnul bunătăţii lui Dumnezeu ca fiinţă existenţială prin excelenţă – Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14) -, fiindcă Omne ens est bonum – Tot ce există este bun. Cu atât mai mult este bun acela de la care vine orice bine. Când Dumnezeu tace, nu ia în seamă şi nu pedepseşte răutatea oamenilor, spunem că este îndelung răbdător. Răbdarea este o virtute destul de rar întâlnită pe pământ, dar unde o găsim, putem fi siguri şi de existenţa unei minuni care s-a făcut sau se va face în acel loc. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu constituie un şir nesfârşit de minuni care înveselesc cerul şi dau speranţă pământului. Dar mai presus de îndelunga răbdare este îndurarea, adică Dumnezeu, nu numai că nu pedepseşte şi aşteaptă, dar chiar face bine acelora care îl supără, pentru a-i menţine în existenţă. Ne vom opri câteva clipe ca să medităm mai profund asupra îndurării divine, asupra carităţii lui Dumnezeu.

Dumnezeu este atât de bun încât ascultă nu numai rugăciunile celor buni şi sfinţi, dar chiar şi murmurul celor răi şi netoţi. Aşa ni-l prezintă prima lectură pe Iahve în Vechiul Testament (lectura I-a), aşa se reflectă în lumea păgână de azi.

Dar cu noi, care suntem creştini?

Faptele păgâneşti ale creştinilor, izvorâte din mândrie, care se transformă în murmurări evreieşti de tip vetero-testamentar, nu numai că nu le mai ascultă, dar le şi pedepseşte cu toată asprimea, fiindcă Isus ne-a învăţat să ne lepădăm de omul cel vechi, de omul păcatului, şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou al învierii, pe care nici cei din Vechiul Testament şi nici păgânii nu l-au cunoscut. Noi îl cunoaştem. Martoră ne stă lectura a II-a.

Evanghelia zilei ne luminează şi mai bine. Poporul îl căuta pe Isus pentru pâinea minunată, ca viaţa de fiecare zi să fie mai uşoară. Isus i-a îndemnat pe ascultătorii săi, dar ne îndeamnă şi pe noi, să-l caute ca viaţa să le fie mai uşoară, dar nu atât prin pâinea materială, cât mai ales prin pâinea spirituală, pentru cuvântul său, care le-o poate uşura cum nici nu pot visa.

Care este această pâine spirituală?

Cuvântul care poartă în sine credinţa, virtutea teologală, care leagă direct de Dumnezeu.

După cum ne dă Isus de înţeles, credinţa este semnul îndurării divine.

Cu ce ne poate uşura viaţa noastră pământească această credinţă în cuvântul Domnului, care ne este oferită ca pâine spirituală?

Credinţa este o povară, o greutate, un întuneric pentru raţiune, o noapte, aşa cum o numeşte sfântul Ioan al Crucii. Dar Isus a spus: Luaţi jugul meu asupra voastră… şi eu vă voi da odihnă sufletelor voastre (Mt 11,29), o uşurare a vieţii. Credinţa, este drept, este un jug, o greutate. Cu toate că Isus a făcut minuni în faţa ucenicilor şi i-a făcut părtaşi ai misterelor împărăţiei (cf. Mt 13,11), ei au simţit totuşi atât de greu jugul credinţei încât au fost deseori dojeniţi (Mc 16,14), iar Petru chiar cu asprime (Mt 16,21-25). Credinţa, care înlătură orice preocupare şi teamă (cf. Lc 12,22-32), nu le intrase în sânge (cf. Mc 4,35-41). Din această cauză încercarea grea a Calvarului (cf. Mt 26,41) devine pentru ei un scandal (Mt 26,33). Au murmurat; Iuda l-a vândut; Petru s-a lepădat de trei ori şi l-au părăsit toţi (cf. Mt 26,25-75; Mc 14,50). Este un paradox: numai cei care acceptă jugul găsesc odihnă.

Dacă pătrundem în sensul Scripturii, jugul credinţei devine odihnă spirituală. Biblia ne prezintă credinţa ca pe un izvor şi ca pe un centru de viaţă religioasă. Planului divin, care se realizează în timp, omul trebuie să-i răspundă prompt cu credinţa sa. Mergând pe urmele lui Abraham – părintele tuturor celor care cred (Rom 4,11) – personajele de seamă ale Vechiului Testament au trăit şi au murit fericite (cf. Evr 11). Isus, desăvârşind credinţa (cf. Evr 12,2), dă posibilitate credincioşilor Noului Testament să trăiască şi să moară şi mai fericiţi, fiindcă participă la învăţătura, la spiritul, la liturgia Bisericii sale (Fap 2,41-46), ajungând la mântuire (Fap 2,47; 1Cor 1,18), la odihna desăvârşită, la uşurarea deplină a vieţii.

Credinţa, fiind un dar suprafiresc, o virtute teologală infuză la Botez, constituie o bogăţie spirituală, un motiv de bucurie sufletească. Dezvoltarea credinţei în suflet devine anevoioasă, un jug, fiindcă puterile umane sunt limitate. Omul poate schimba doar binele în rău, nu şi invers. Isus ne vine în ajutor uşurându-ne jugul credinţei prin atotputernicia sa divină. Numai el singur poate schimba răul în bine.

Credinţa devine uşoară când suntem atenţi la minunile zilnice ale Creatorului, atât la cele din cosmos, din microcosmos, cât şi la cele din pâinea de pe masă, care, deşi nu o merităm, este darul lui Dumnezeu, fiindcă este legată de pământul pe care nu noi l-am făcut, de soarele pe care nu noi îl facem să răsară şi de ploaia pe care nu noi o facem să cadă la timpul potrivit, ci Tatăl ceresc (cf. Mt 5,45).

Pentru cel care se bazează pe înţelepciunea proprie, pe bani, plăceri, onoruri etc. credinţa este grea fiindcă minunile naturale şi chiar cele supranaturale sunt insuficiente pentru a-i deschide ochii. Fariseii, cărturarii şi arhiereii de sub crucea lui Isus îi cereau să coboare, ca să vadă şi să creadă (Mc 15,32). Dar de ce, când au auzit că a înviat, că a săvârşit o minune mult mai mare decât coborârea de pe cruce, nu aleargă să vadă şi să creadă? Din contra, dau bani grei paznicilor de la mormânt (Mt 28,12), ca să-şi apere deşteptăciunea minţii lor. În acest caz nu credinţa este grea, ci capul, egoismul, mândria. Isus a zdrobit, aşa cum a fost profeţit (Gen 3,15), capul Şarpelui viclean, făcându-se ascultător faţă de voinţa Tatălui ceresc până la moartea pe cruce (Fil 2,8), îndemnându-ne să fim asemenea lui în blândeţe şi smerenie (Mt 11,29), pentru a transforma jugul în odihnă, pentru a schimba lăncile şi suliţele în seceri şi pluguri (Is 2,4)

Uneori jugul credinţei este foarte greu, dar nu din cauza adevărurilor supranaturale care ne sunt propuse şi nu le putem pricepe cu mintea noastră, ci din cauza adevărurilor foarte naturale ale firii noastre denaturate de păcat, fiindcă avem gusturi ca evreii, nu ne lipseşte necesarul pentru viaţă, ci delectarea continuă şi variată a simţurilor, a poftelor necontrolate. Isus ni se oferă ca pâinea care are în sine orice plăcere spirituală, el fiind plin de toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3), având în sine toată plinătatea dumnezeirii (Col 2,9), dar ne place mai mult oţetul egoismului, fiindcă este produsul nostru autentic.

Alteori povara credinţei este foarte grea fiindcă, pentru a o duce, nu ne bazăm pe har, ci pe forţele proprii sau ale altor persoane, ca acei evrei de pe timpul lui Isus care credeau în Moise mai mult decât în Dumnezeu. Cine se bazează pe har se roagă ca apostolii: Doamne, măreşte în noi credinţa! (Lc 17,5).

Maria, mama lui Isus, era sub crucea Fiului în momentele cele mai tragice. Cine i-a dat tăria de a rămâne mai neclintită decât stâncile care s-au cutremurat şi au crăpat? Credinţa, numai ea îl poate întări pe om şi-l poate face chiar fericit în necazurile vieţii. Pentru aceasta a felicitat-o verişoara sa Elisabeta: Fericită eşti pentru că ai crezut (Lc 1,45).

Credinţa ne poate face şi pe noi fericiţi. Ea este semnul îndurării divine. Primind-o, apărând-o, dezvoltând-o şi trăind-o ca pe o cruce, într-o zi vom auzi glasul Mântuitorului: Credinţa ta te-a mântuit (Mt 15,28).

Dă, Doamne! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin