Predici

Oamenii sunt oameni şi uită. Cel mai des uită de datoriile faţă de suflet. Dar Domnul Dumnezeu nu uită că omul nu poate trăi şi nu poate avea viaţă veşnică fără îndeplinirea datoriilor sufleteşti, de aceea se îngrijeşte şi-i trimite mereu câte un ceas deşteptător, care

să-i trezească din somnul uitării, nepăsării, negljenţei şi al păcatului, aşa cum se deduce clar din prima lectură.

Eli, marele preot de la templul din Ierusalim, avea doi fii, pe Ofni şi Fineas, preoţi şi ei, dar răi, adormiţi în păcate grele. Dumnezeu îi cere lui Eli să ia măsuri, să-şi povăţuiască fiii în frica lui Dumnezeu, să-i trezească la datoriile sfinte ale Legii. Eli întârzie şi scandalul dat de feciorii săi creşte. Iahve intervine cu putere şi îi spune cu asprime: Voi tăia braţul tău şi braţul casei tatălui tău, aşa încât nu va mai fi nici un bătrân în casa ta. Vei vedea un potrivnic al tău în lăcaşul meu. Voi lăsa să rămână la altarul meu numai unul dintre ai tăi, ca să ţi se topească ochii de durere şi să ţi se întristeze sufletul; iar toţi ceilalţi din casa ta vor muri în floarea vârstei. Ofni şi Fineas vor muri amândoi în aceeaşi zi (1Sam 2,31-34). Într-o luptă cu filistenii se adevereşte ceea ce Dumnezeu îi spusese tatălui lor, iar el, când a aflat vestea tristă, a căzut de pe scaun şi a murit (1Sam 4,12-18). Trei, Doamne, şi toţi trei, în aceeaşi zi, cum spune poetul George Coşbuc.

De ce l-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru pe Eli şi casa sa? Răspunsul este: ca turma să-şi cunoască şi să-şi preţuiască valoarea pe care o are în faţa Domnului.

Iuda Iscarioteanul, chemat să predice împărăţia lui Dumnezeu, să hrănească turma Domnului cu mana cerească a cuvântului dătător de viaţă veşnică, uită de datoria sfântă şi îşi leagă inima de cele pământeşti. Dar le pierde pe toate. Pierde viaţa pământească fiindcă s-a spânzurat (Mt 27,5); pierde arginţii pe care i-a aruncat în templu; pierde cinstea de apostol şi devine, aşa cum a spus-o Isus însuşi, un diavol (In 6,71); pierde viaţa veşnică, fiindcă, spune Isus: era mai bine de nu s-ar fi născut (Mt 26,24).

Dacă prin pedepsirea păstorilor răi, Dumnezeu ne arată grija sa faţă de poporul său şi importanţa misiunii apostolice, cu atât mai mult îi vom descoperi iubirea în rânduirea păstorilor buni. El spune: Voi aduna rămăşiţele turmei mele din toate ţările. Voi pune peste acestea păstori care le vor paşte şi ele nu se vor mai teme şi nici nu se vor mai pierde (lectura I-a).

În cine poate avea Tatăl mai multă încredere decât în Fiul său? Cui îi poate încredinţa oile decât Fiului? Fiul, venind în lume, nu micşorează, ci nimiceşte, distruge distanţa dintre Dumnezeu şi om. El spune: Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă sufletul pentru oile sale. Am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Trebuie să le aduc şi pe acestea şi ele vor asculta glasul meu şi va fi o turmă şi un păstor (In 10,11-16). Şi când a văzut acea mulţime, i s-a făcut milă, fiindcă era ca o turmă fără păstor. A uitat de oboseală şi a reînceput munca apostolică, a început să-i înveţe pe toţi cei veniţi să-l caute.

După ce a învăţat mulţimile timp de trei ani, a rânduit celor de pe pământ care îl caută cu bunăvoinţă, un păstor al iubirii sale: Petre, mă iubeşti? Paşte mieluşeii mei! Paşte oile mele! (In 21,15-17). Şi Isus s-a rugat să nu scadă credinţa acestui păstor (Lc 22,32), să nu adoarmă în nepăsare, dar să-i întărească pe fraţii săi ca să nu se teamă.

Prin Cristos Isus, omul devine făptură nouă şi trăieşte pacea, se bucură de linişte, se odihneşte sufleteşte, este fericit, nu se mai teme, fiindcă a fost dărâmat zidul: dintre trup şi suflet, dintre om şi Dumnezeu, dintre om şi oameni, dintre om şi om, dintre popoare şi popoare, dintre frate şi frate, dintre părinţi şi copii.

Un mare artist a fost întrebat: Care este cel mai nebunesc lucru pe care l-ai văzut în viaţă? El a răspuns: Zidul din Berlin. Acesta, slavă Domnului, a căzut, a fost dărâmat. Dar celelalte când vor cădea? Când va cădea zidul scandalos dintre Bisericile creştine? Când vor cădea zidurile închisorilor? Când vor cădea gardurile ghimpate ale lagărelor? Când vor cădea bornele care marchează graniţele păzite de cazemate? Când? Când oamenii vor cunoaşte puterea crucii lui Isus! Prin crucea lui Cristos omul se cunoaşte pe sine. Teama de propria faţă, prin crucea lui Cristos, îl poate duce pe om la o mai mare încredere în bunătatea şi atotputernicia divină, aşa încât să poată spune cu sfântul Paul: Când sunt slab, atunci sunt tare (2Cor 12,10). Iar când ghimpele cărnii îl biciuieşte, ca nu cumva să se poată mândri cu darurile Domnului, poate auzi glasul dulce care şopteşte: Îţi este suficient harul meu, fiindcă puterea mea se desăvârşeşte prin slăbiciune (2Cor 12,9). Atotputernicia divină lucrează opere măreţe prin slăbiciunea umană. Iată, acesta este un motiv de bucurie şi nu de teamă!

Prin crucea lui Cristos se dărâmă zidul dintre om şi oameni. Cu toţii suntem fraţi de cruce. Iubirea celui care ne îmbrăţişează de pe cruce, Isus, ne dă tot mai multă încredere unul în altul, prin asigurarea pe care ne-a dat-o că acolo unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele lui, va fi şi el în mijlocul lor (Mt 18,20).

Pentru că suntem fraţi de cruce prin sângele lui Cristos, am devenit fii adoptivi ai lui Dumnezeu (In 1,12), moştenitori ai libertăţii şi măririi lui (cf. Rom 8,17-21). Fiindcă Dumnezeu ne este Creator, Tată, (Mt 6,9), ni l-a dăruit pe Duhul Fiului său (Gal 4,6), prin care revarsă în inimile noastre iubirea cea mai curată şi sfântă, prin care îl putem iubi aşa cum este vrednic de iubire (Rom 5,5). Crucea ne uneşte, ca pe soldaţi sub drapel, nu de dragul unirii pentru a fi mulţi, ci pentru a fi cât mai mulţi, chiar toţi, pentru a apăra valoarea divină: iubirea.

Dacă îl iubim pe Dumnezeu cu iubirea lui Dumnezeu, de cine ne-am mai putea teme?

Dat fiind faptul că mai sunt mulţi dezbinaţi de multiple ziduri (rasă, religie, filozofie, politică etc.) şi încă mai tremură de teamă, ca nişte oi fără păstor, înconjurate de lupi răpitori deghizaţi în piei de oaie, Domnul vrea ca fiecare dintre noi să devină un dărâmător de ziduri, adică să ne găsim odihna sufletului în oboseala apostolatului: ministerial pentru preoţi şi laic pentru toţi credincioşii.

Sfântul misionar Teofan Venard scria surorii sale, Melania, în septembrie 1875, următoarele rânduri: Dragă soră, în anul acesta inundaţiile au fost extraordinare: apa a intrat în casa mea şi s-a ridicat înaltă de un picior. Am văzut peşti, broaşte râioase, raci, şerpi furişându-se prin odaia mea, pe când eu stăteam pe câteva scânduri la vreo câţiva centimetri deasupra apei. Tu te îngrozeşti, surioară, dar se întâmplă şi mai rău: şoarecii au venit să se culce pe salteaua mea şi într-o noapte am avut nefericirea să strivesc unul. Răul m-a făcut să tresar, dar m-a scăpat de o primejdie şi mai mare, pentru că, îndepărtându-l, am descoperit o viperă veninoasă cu dungi albe şi negre care se urcase fără zgomot în sărăcăciosul meu pat şi se aciuase într-un colţ, tocmai acolo unde îmi întindeam eu picioarele.

Atâţia misionari, asemenea lui Teofan Venard, se luptă azi cu zidurile despărţitoare dintre om şi Dumnezeu, dintre om şi oameni, dintre trup şi suflet şi simt trebuinţa unei odihne! Eu, tu, noi toţi, prin rugăciunile, prin jertfele şi prin toate faptele noastre bune, oferite pentru succesul misiunii lor, contribuim ca şi chemare a lui Isus: Veniţi şi vă odihniţi puţin şi faptele bune le dau un nou avânt. Viaţa noastră să fie o rugă continuă spre odihna şi puterea lor. Pentru aceasta şi noi vom lua plata apostolului: coroana nemuririi, alături de toţi apostolii, din mâna lui Isus, asemenea sfântului Paul, care spune: M-am luptat lupta cea bună; am ajuns la capătul drumului, am păzit credinţa. De aici încolo, îmi stă înainte cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, el, dreptul judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea lui (2Tim 4,7-8).

pr. Anton Dancă Ritul latin