Predici

Profeţii stingheresc pe cei care îşi fac din această lume un scop al existenţei; iar aceştia din urmă caută înlăturarea lor, împingându-i dincolo de graniţele vieţii de pe acest pământ. Profetul Amos ne stă drept exemplu, aşa cum reiese din prima lectură.

Cei care îşi au ca ţintă a vieţii ceva mai presus de această lume se simt cuprinşi de o bucurie sufletească de nedescris, aşa cum reiese din lectura a II-a.

Isus vrea ca toţi oamenii să ajungă la bucuria de a se simţi fericiţi ca fii adoptivi ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai vieţii veşnice. Din acest motiv îi trimite pe apostoli doi câte doi să predice evanghelia, să scoată pe diavoli şi să vindece pe cei bolnavi, aşa cum reiese din lectura a III-a.

Să pătrundem puţin în taina misiunii apostolice! Câtă grijă a pus Isus când i-a ales! A ieşit din oraş; s-a retras pe munte şi acolo s-a rugat toată noaptea (cf. Lc 6,12); în ziua următoare i-a ales pe acei pe care Tatăl i-a voit. Din această zi începe pregătirea lor, luându-i cu sine oriunde mergea: din cetate în cetate, din sat în sat (Lc 8,1); le desluşeşte în particular sensul misterios al parabolelor, făcându-i să înţeleagă tainele împărăţiei cerurilor (Mt 13,11). Timp de doi ani şi jumătate i-a făcut martori, nu numai la minunile cele mai strălucitoare, la sublimitatea învăţăturilor sale, dar chiar la viaţa sa cea mai intimă cu Tatăl şi cu drepţii din Vechiul Testament care trecuseră de mult din această lume, precum Moise şi Ilie (cf. Mc. 9,2-10). A voit să-i convingă de transcendenţa firii sale divine, de Fiu al Tatălui, să le dea siguranţa mesianităţii lui, ca atunci când îl vor vedea înjosit, alungat, în postura profetului neînţeles, murind pe cruce, să creadă în iubirea lui.

Câtă grijă a pus Isus când i-a trimis doi câte doi, ca atunci când unul cade, celălalt să-l ridice; când unul afirmă, celălalt să confirme; să fie mereu doi adunaţi în numele lui Isus, ca să aibă siguranţa că el este mereu între ei (Mt 18,20); ca de pe aceasta să cunoască lumea că ei sunt ai lui: de pe dragostea care îi uneşte în aceeaşi misiune de iubire divină (In 13,35). Cea mai convingătoare predică este pacea şi iubirea dintre cei doi, viaţa trăită pentru acelaşi ideal. Îi trimite fără aur, fără argint şi fără bani, fără încălţăminte şi chiar fără toiag (afară de toiag, zice sfântul Marcu). De ce aşa? Ca să înţeleagă importanţa misiunii lor; ea nu trebuie compromisă cu nimic. Fariseii şi cărturarii îşi compromiteau predicile şi învăţăturile lor tocmai prin ceea ce aveau sau pretindeau de la ascultători. Isus îi trimite pe ucenicii săi mai săraci decât ultimul sărac, ca să le arate că misiunea lor este atât de importantă încât însăşi Providenţa se va îngriji de toate în cele mai mici amănunte, chiar păzindu-i de câini, fiind fără toiag.

Sfântul Luca adaugă că Isus le-a mai spus la plecare să nu salute pe nimeni pe cale (Lc 10,4); adică să se grăbească atât de mult încât să nu piardă timpul cu bineţele, fiindcă la evrei acestea se prelungeau destul de mult, mai mult chiar de un sfert de oră. Sfântul Ambrozie face această remarcă; Frumos este salutul, dar mai frumoasă este graba. Ea trezeşte mai mult interesul trecătorilor şi-i face cu luare aminte la misiunea lor. Cine nu-i curios să afle de ce fuge unul sau altul şi mai ales când fug mai mulţi împreună? Graba arată urgenţa unui lucru important care nu suferă amânare.

Isus le mai spune: În orice casă veţi intra, rămâneţi acolo până la plecare (Mc 6,10) şi Nu umblaţi din casă în casă (Lc 10,7). Misiunea nu permite pierderea timpului cu umblatul, cu vizitele, aşa cum spune un cântec popular destul de bine: Cine umblă prin vecini, nu mai prinde rădăcini, nu-şi mai poate întocmi o gospodărie ca lumea; pe când misiunea lor este de a pune bazele unei noi împărăţii dumnezeieşti.

Misiunea lor este atât de importantă încât, pentru ducerea ei la bun sfârşit, Isus îi înzestrează pe ucenici cu carisme deosebite. Mai clar decât Marcu o spune evanghelistul Matei: Mergeţi, le zice Isus, vestiţi că se apropie împărăţia lui Dumnezeu; vindecaţi pe cei bolnavi, înviaţi pe cei morţi, curăţaţi pe cei leproşi, alungaţi diavolii. În dar aţi primit, în dar să daţi! (10,7-8).

Misiunea lor este atât de importanţă încât merită să sufere oricât de mult, chiar oferindu-se pentru sacrificiul total. De aceea, Isus le-a spus: Iată eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Vă vor trimite în judecată şi vă vor biciui în sinagogile lor (Mt 10,16-17).

Ca să-şi poată împlini misiunea, ca ei să aibă garanţia succesului, Isus face o rugăciune plină de iubire către Tatăl, ca să-i păzească de Cel Rău şi să-i sfinţească întru adevăr (In 17,9-17), adică să nu-şi caute în misiune propria mărire, ci numai gloria numelui lui Dumnezeu.

Pentru o cât mai bună îndeplinire a misiunii încredinţate, Isus le făgăduieşte cea mai mare răsplată, o împărăţie la fel de mare şi strălucitoare precum este cea pe care Tatăl însuşi i-a pregătit-o lui, ca să se bucure la masă împreună cu el şi apoi, în ziua cea de pe urmă, să fie judecători imparţiali pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Lc 22,29-30).

Iar când ucenicii s-au întors şi i-au spus plini de bucurie: Doamne, şi diavolii ni se supun la numele tău, el le zice: Să nu vă bucuraţi că vi se supun duhurile, ci pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri (Lc 10,17-20).

Misiunea apostolilor este atât de importanţă încât, dacă cineva nu le va da crezare şi ascultare, va primi pedeapsă mai mare chiar decât aceea pe care o vor primi desfrânaţii din Sodoma şi Gomora în ziua judecăţii de apoi (Mt 10,15).

Aici ar trebui să stăm şi să ne gândim serios: cum primim noi mesajul evanghelic, mesajul mântuirii? Îl cred? Îl trăiesc?

Încă nu am terminat expunerea despre importanţa misiunii apostolice, fiindcă Isus făgăduieşte cea mai mare răsplată, nu numai lor, apostolilor, dar şi acelora care îi vor ajuta să şi-o îndeplinească, zicând: Cine vă primeşte, pe mine mă primeşte şi cine mă primeşte, primeşte pe acela care m-a trimis (pe Tatăl). Şi cine va da chiar numai un pahar de apă rece unuia dintre aceştia mici, pentru că este ucenicul meu, adevăr vă spun, acela nu-şi va pierde răsplata sa (Mt 10,40-42).

Trecuseră doi ani şi jumătate de când Isus trimisese pe ucenicii săi, doi câte doi, pentru prima dată ca să predice, ca un fel de repetiţie înaintea trimiterii definitive dinaintea Înălţării (cf. Mt 28,19). Isus le reaminteşte de acest fapt, ca să le dea mai mare încredere în cuvântul său şi le zice: Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi dus lipsă de ceva? Iar ei i-au răspuns: De nimic (Lc 22,35).

Toate acestea le-a făcut Isus pentru sufletele noastre; şi s-a rugat nu numai pentru ucenici, ci şi pentru toţi acei care prin cuvântul lor vor crede (cf. In 17,20) şi vor mărturisi că el este Domnul şi se vor mântui (Rom 10,9).

Datoria noastră este de a crede în iubirea lui divină, care ne poartă de grijă, ne vrea mântuiţi, adică să devenim instrumente muzicale vii care cântă laudă lui Dumnezeu (Ef 1,12). Patriarhul Iacob a avut la Betel viziunea unei scări, care lega cerul cu pământul, pe care îngerii coborau şi urcau la tronul lui Dumnezeu (Gen 28,19). Betel înseamnă Poarta Cerului. Cine trăieşte după cuvântul lui Dumnezeu predicat de apostoli, el însuşi predică la Betel ca profetul Osea, va vedea poarta cerului deschisă şi el însuşi va urca spre tronul Celui Preaînalt, fiindcă fiii învierii vor fi asemenea cu îngerii lui Dumnezeu în ziua de apoi (Mt 22,30).

Dă, Doamne, să fim şi noi ca îngerii tăi, acum şi-n veşnicie! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin