Predici

Lectura I-a (Ez 2,2-5) ne dă oarecum definiţia profetului: este un trimis, un semn. Oamenii sunt răi. Dumnezeu este bun şi trimite pe omul său ca pe un semn al iubirii sale: Ca să ştie că este un profet în mijlocul lor, chiar dacă nu-l vor asculta.

Lectura a II-a (2Cor 12,1-10) ne dă definiţia apostolului. Şi el este un trimis, dar mai presus de profet, el suferă în trup ca să nu se mândrească în suflet, ca viaţa lui Isus, cel prezis de profeţi, să se arate în viaţa proprie. Umilinţa este semnul adevăratului apostol, fiindcă poartă în sine smerenia lui Cristos făcut om, asemenea oamenilor, afară de păcat (Evr 4,15). Apostolul pune în evidenţă, prin propria viaţă, prezenţa lui Isus care susţine şi dă siguranţă vieţii printr-o viaţă nouă care se naşte din chinurile crucii de fiecare zi şi care dă bucuria adevărată a sufletului, precum spunea atât de frumos sfânta Bernadeta Soubirous: Când sunt înălţată pe cruce, mă simt mai fericită ca o regină înălţată pe tron.

Lectura a III-a este din Evanghelia după sfântul Marcu (8,1-6). Evanghelistul ni-l prezintă pe Isus dispreţuit de cei mari din cauza originii sale nesănătoase – fiul tâmplarului – şi al unor rude banale. Deşi faptele sale sunt profetice, învăţătura, plină de înţelepciune, semnele, pline de atotputernicie totuşi nu este crezut, ci dispreţuit. Tocmai datorită dispreţului Isus face din misiunea sa, mai mult decât profetică, o operă mântuitoare pentru cei credincioşi.

Profetul acelor vremuri avea misiunea încredinţată de Iahve de a învăţa pe oameni tainele lui Dumnezeu, de a apăra corectitudinea morală faţă de alianţa cu divinitatea prevăzută de lege şi deseori întărea cele spuse cu semne mari, minuni şi preziceri pentru viitor.

Isus a fost profet? A fost un trimis? A fost un semn al iubirii divine?

Moise era considerat ca fiind cel mai mare dintre profeţi şi aşa a fost. El prevesteşte totuşi că Dumnezeu va ridica din rândul poporului ales un profet mai mare decât dânsul; este vorba de Mesia (cf. Dt 18,15). Când Isus l-a înviat pe fiul văduvei din Naim, poporul zicea: Profet mare s-a ridicat dintre noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul său (Lc 7,16); iar pe când învăţa în templu, auditoriul a spus: Acesta este cu adevărat profetul (In 7,40) prezis de Moise. Isus însuşi afirmă despre sine că este trimis (de Tatăl), că este mai mult decât profet, mai mult decât apostol, deoarece el îi alege şi-i trimite pe ucenici ca apostoli, fiindcă existenţa sa o depăşeşte pe cea a lui Abraham: Înainte de a fi Abraham, eu sunt (In 8,58); este mai mare decât profetul Iona; mai mare decât înţeleptul Solomon (cf. Mt 12,41-42). El îşi dovedeşte măreţia, mai presus de cea profetică, mai întâi prin faptul că este Fiul veşnic al Tatălui, că formează o unitate dumnezeiască împreună cu el (In 10,30) şi cu Duhul Sfânt care i-a inspirat pe profeţi (Evr 10,15). În al doilea rând Isus îşi arată măreţia sa mai mult decât profetică prin aceea că desăvârşeşte Legea şi profeţii (cf. Mt 5,17; 7,12). Care dintre profeţi a învăţat cu o autoritate şi cu o putere mai mare decât Isus? Care dintre profeţi ne-a descoperit taine mai minunate din Fiinţa Supremă ca Isus? Dezvăluirea unui singur Dumnezeu în trei persoane, misterul întrupării Cuvântului, misterul prezenţei euharistice, misterul învierii şi al vieţii veşnice etc. sunt opera lui Isus. Cine şi-a întărit cele spuse prin minuni mai mult decât el? Care dintre profeţi a învăţat cu mai multă înţelepciune, care dintre profeţi şi-a învins duşmanii prin mai multă înţelegere şi blândeţe decât el? Care dintre profeţi a înţeles mai bine decât Isus starea dramatică a celor păcătoşi? Toţi rămâneau uimiţi, ascultându-l şi ziceau: De unde are el toate acestea? Şi ce este înţelepciunea ce i s-a dat? (v. 6), fiindcă el învăţa ca unul care are putere de convingere, de pătrundere până în adâncul sufletului; şi nu după cum învăţau cărturarii şi fariseii din pură meserie (cf. Mt 7,29).

Mai mult decât profet, Isus este cel care instaurează cultul divin cel mai curat şi sfânt, agreat de Tatăl. Arată cum oamenii trebuie să-l cinstească pe Dumnezeu prin rugăciune şi adoraţie, cerere, mulţumire şi ispăşire. Samariteana de la fântâna lui Iacob îi spune: Doamne, văd că eşti profet. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta (Garizim), iar voi ziceţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Isus îi răspunde: Femeie, crede-mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui, fiindcă închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători caută Tatăl. Dumnezeu este duh şi cei care i se închină în duh şi adevăr trebuie să i se închine (In 4,19-24).

Isus a întărit învăţătura sa despre cultul divin cu exemplul vieţii sale: A început să facă şi să înveţe (Fap 1,1) până în ultima clipă: Exemplu v-am dat, ca precum am făcut eu, aşa să faceţi şi voi (In 13,15). El s-a jertfit pe sine pentru noi până la moartea pe cruce.

Isus a întărit învăţătura sa prin nenumărate minuni: vindecarea bolnavilor, înmulţirea pâinilor, învierea morţilor şi mai ales prin propria sa înviere şi înălţare la cer. Care dintre profeţi a fost mai presus de Isus?

Fiind trimis direct de Tatăl (cf. Mt 28,18), s-a bucurat de toată ştiinţa, fără a avea trebuinţă să o înveţe la vreo şcoală, după cum făceau profeţii; de aceea îi uimea pe toţi şi-i determina să se întrebe: Cum de ştie acesta Scripturile, dacă nu le-a învăţat? (In 7,15).

Fiind mai mult decât profet, fiind Fiul Tatălui veşnic, acesta îşi manifestă voinţa în mod clar: Acesta este Fiul meu; pe el să-l ascultaţi (Lc 9,35), fiindcă unul singur este învăţătorul vostru, Cristos (Mt 23,8) şi cel care nu-l ascultă este sortit osândei (cf. Mc 16,15).

Isus profet, ba chiar mai mult, şi totuşi, dispreţuit cel mai mult. De ce?

Dacă în sinagoga din Nazaret a fost dispreţuit de concetăţenii săi din cauza originii umile – fiul tâmplarului – şi a neînţelegerii faţă de înălţimea ştiinţei şi a înţelepciunii, ceea ce i-a făcut bănuitori că şi-ar fi însuşit-o pe căi necinstite, prin vrăjitorie şi magie, printr-o alianţă cu Belzebul (Mt 12,24) etc. Conaţionalii îl dispreţuiesc pentru faptul că îşi avea originea dintr-o regiune rău famată, din Galileea. Când Nicodim îi ia apărarea, învăţătorii din Israel se ridică împotriva lui şi zic: Nu cumva eşti şi tu galileean? Cercetează Scripturile şi vezi că din Galileea nu s-a ivit profet (In 7,52). Minţeau, ca să intimideze; sau nu ştiau Scripturile? Din Galileea, înainte de Cristos, au fost profeţii Nahum, Iona şi Malahia. Pentru această răutate sau ignoranţă avea Isus să-i dojenească: Vai vouă, cărturarilor, care zidiţi mormintele profeţilor, pe care părinţii voştri i-au ucis, încuviinţând faptele lor; dar vi se va cere sângele tuturor profeţilor, pe care l-a vărsat neamul acesta de la începutul lumii, de la sângele lui Abel şi până la sângele lui Zaharia, care a pierit între altar şi templu (Lc 11,46-51).

Câţi dintre noi nu înmormântăm adevărul şi preferăm să trăim mai uşor pe baza minciunii? Să nu uităm: diavolul este tatăl minciunii (In 8,44). Orice păcat mare face viaţa o minciună. Ceea ce nu este trăit în Cristos pentru Tatăl, este minciună.

Pentru cei care preferă să trăiască din minciună, având de tată pe Satana, Isus a profeţit: Aceştia vor merge în chinurile veşnice (Mt 25,46).

Pentru cei care îl ascultă şi-i primesc mesajul, Isus a profetizat: Cel ce primeşte pe profet în nume de profet, plata profetului va lua (Mt 10,41), împreună cu cel care este mai mult decât profet: Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt 25,34).

Profetul Ilie cere văduvei din Sarepta Sidonului pâine, apă şi găzduire în numele lui Iahve. Ea îi dă şi primeşte plata profetului: făina din oală nu a scăzut şi untdelemnul din urcior n-a secat până în ziua în care Domnul a dat ploaie pe pământ după trei ani şi şase luni; ba mai mult, când fiul ei a murit, Ilie l-a înviat (cf. 3Rg 17,9-22).

Isus vrea să vină şi în lăcaşul sufletului nostru, nu ca să ne ceară mâncare şi băutură, ci ca să ne hrănească el însuşi cu propriul trup şi sânge, cu sfânta Euharistie, ca să avem parte de cea mai mare plată a Fiului lui Dumnezeu: învierea din morţi şi viaţa veşnică (cf. In 6,54). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin