Predici

Istoricul Herodot povesteşte că într-o zi a văzut un om cum se chinuia să pună în poziţie verticală, pe picioare, un cadavru. Când îi îndrepta picioarele, se îndoia din mijloc; când îi îndrepta capul, i se strâmbau picioarele; l-a rezemat de un gard, dar în zadar, cadavrul cădea la pământ… În cele din urmă s-a lăsat păgubaş şi a zis: Nu se poate. Se vede treaba că îi lipseşte ceva din interior. Avea dreptate, îi lipsea sufletul, adică acel ceva pe care nu-l vedeam şi totuşi există şi este atât de puternic.

În ţinutul Moria, Dumnezeu îl cheamă pe Moise la rugul care ardea şi nu se mai consuma şi-l trimite să-i elibereze pe fiii lui Israel din Egipt. La întrebarea lui Moise: Ce să răspund acelora care mă vor întreba despre numele celui care m-a trimis, Domnul Dumnezeu îi zice: Eu sunt cel ce sunt. Aşa să le spui: Cel ce este m-a trimis la voi (Ex 3,13-14). Dumnezeu se defineşte prin existenţă. Aceasta este esenţa sa, existenţa, viaţa însăşi, sufletul infinit care susţine toate în existenţă, deşi nu-l vedem.

Creându-l pe om după chipul şi asemănarea sa (Gen 1,26), înzestrându-l cu minte, voinţă, memorie, libertate şi cu atâtea alte calităţi, nu-l putea destina morţii, nimicirii totale, fiindcă ar fi însemnat să-şi dispreţuiască propria fiinţă aleasă ca model pentru om. Numai invidia diavolului a adus în lume moartea prin păcat.

Depăşirea morţii este o cerinţă a dreptăţii din partea lui Dumnezeu. Dreptatea este nemuritoare, afirmă Duhul lui Dumnezeu (Înţ 1,15).

Prin moarte, diavolul i-a furat lui Dumnezeu gloria. Omul viu este gloria lui Dumnezeu, afirmă sfântul Irineu. Omul mort este, dimpotrivă, o înfrângere a lui Dumnezeu. Dreptatea nemuritoare cere pedepsirea hoţului şi restituirea gloriei. Dacă prin moarte ne-am nimici total, n-am avea de ce să-i dăm slavă lui Dumnezeu în timpul vieţii trecătoare de pe pământ; nici Dumnezeu n-ar avea dreptul să ne ceară iubire, slujire şi slavă, fiindcă ar fi un nonsens să ne ceară aşa ceva în timp ce ne petrece la nimicire totală. Dintre tiranii care au condamnat la moarte pe alţii şi i-au însoţit la locul execuţiei, a avut vreunul tupeul să-i ceară osânditului osanale?

Viaţa, fără înviere, ar fi o absurditate. Există oare o logică a absurdului şi ea să-i aparţină lui Dumnezeu? Imposibil de crezut aşa ceva.

Şi apoi, dacă dreptatea este nemuritoare, înseamnă că cei care se eliberează de păcat, care se leapădă de Satana şi de toate fărădelegile lui, se eliberează şi de consecinţa păcatului, care este moartea şi au dreptul să se bucure de viaţă. Omul înfăptuieşte dreptatea când se converteşte şi-l recunoaşte pe Dumnezeu drept Tată şi pe Fiul său Isus drept Domn (Rom 10,9). Sfântul Francisc de Sales povestea că unele potârnichi au obiceiul să fure ouăle altora şi să le clocească, probabil din instinctul matern de a-şi perpetua specia. Dar puiul ieşit din oul furat, când aude pentru prima dată glasul mamei care a făcut oul din care a ieşit, lasă potârnichea hoaţă şi merge după cea adevărată. Diavolul ne-a furat prin păcat. Dumnezeu-Tatăl, Creatorul a toate, ne cheamă prin Cristos care a nimicit moartea prin moarte, ca noi să auzim chemarea cerească.

Păcatul, în nenumăratele sale forme, în ultimă analiză, nu-i altceva decât o tumoare cancerigenă a nimicului propriu, a egoismului. Dumnezeu, care se foloseşte de cele mici, de nimicuri, pentru a realiza lucruri mari, se foloseşte de moarte pentru a înlătura egoismul care a dus la moarte. Grăitor este faptul despre o sărmană mamă păgână, care a avut un singur fiu şi acesta i-a murit când îi era mai drag. Şi-a luat copilul în braţe şi a mers din poartă în poartă cerşind: Daţi-mi un medicament pentru a-mi salva fiul! Toţi o compătimeau văzând-o cu copilul mort, crezând că şi-a pierdut minţile. În sfârşit cineva i-a spus: Eu cunosc pe cineva care te poate ajuta. Este Sakya Muni (Buddha). A alergat la Buddha şi l-a rugat: Domnule, dă-mi, te rog, un medicament care să redea viaţa fiului meu! Sakya Muni i-a zis: Am trebuinţă de un pumn de sămânţă de muştar. Ea a făgăduit că îi aduce, dar Buddha a adăugat: Sămânţa trebuie să fie dintr-o casă unde nimeni nu şi-a pierdut nici fiu, nici soţ sau soţie, nici părinte, nici prieten. Nefericita mamă a trecut din nou din casă în casă cerând sămânţa de muştar. Toţi se grăbeau să-i dea cu bucurie, dar când întreba: A murit din familia voastră un fiu, o fiică, un tată sau o mamă, toţi ziceau: Ah, cei vii sunt puţini, dar morţii sunt cei mai mulţi. Târziu în noapte, după ce a terminat toate casele, s-a aşezat obosită pe malul unui şanţ, cu mortul în braţe şi printre lacrimi privea cum se aprind luminile în oraş şi cum apoi se sting una câte una până când întunericul a cuprins totul. Reflectând că viaţa este ca şi lumina, se aprinde şi după un timp se stinge, şi-a zis: Cât sunt de egoistă în durerea mea! Moartea este aceeaşi pentru toţi. Ei bine, în această vale de lacrimi există o singură cale care duce la nemurire, aceea de a mă debarasa de egoism. Apoi, liniştită, şi-a îngropat copilul.

Dacă sărmana mamă l-ar fi întâlnit pe sfântul Paul, acesta i-ar fi spus că pe lângă debarasarea de egoism, mai este o cale care duce la nemurire, dragostea faţă de aproapele şi pomana, făcută cu iubire. Acestea au sămânţa învierii (lectura a II-a).

Gabriel Marcel, marele filozof francez, spune: Cine iubeşte pe aproapele, prin însuşi acest fapt el spune: Vreau ca tu să nu mori! Este o cerinţă dreaptă a firii? Iubirea este mai dreaptă decât dreptatea, de aceea este mai puternică decât moartea (cf 1Cor 13,8). Isus, care a murit, dar ne-a iubit cu iubire veşnică, nemărginită, este viu; el şi-a dăruit viaţa sută la sută pentru gloria Tatălui prin salvarea omenirii, ajungând la slava învierii; iar noi, spune apostolul Ioan, trecem de la moarte la viaţă în măsura în care îi iubim pe fraţi (1In 3,14).

Ce putem oferi altora, ca să fim asemenea lui Isus care, bogat fiind, s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţim (2Cor 8,9) cu viaţa veşnică adusă de înviere?

Timpul nostru. Dacă dăm bani, îi putem primi înapoi; dacă dăm ceva din ştiinţa noastră, nu sărăcim cu nimic. Dacă dăruim timpul, dăm ceva ce nu ni se mai poate restitui. Prin timpul dăruit altora din iubire oferim ceva din noi înşine, din viaţa noastră. Când un om se reculege pentru rugăciune, fapta sa are o valoare incalculabilă, dă lui Dumnezeu câteva minute din propria viaţă. Când îl ascultăm pe fratele nostru spunându-şi necazul, când îi dăm sfaturi sau îl ajutăm în muncă, îi dăruim acel timp pe care îl avem spre a trăi pentru noi înşine. Aceasta este o carismă rară: a deveni săraci, dăruind propria viaţă în folosul altora.

Dacă Isus ne-a dăruit întreaga sa viaţă, sfântul Paul doreşte moartea, ca să fie cu Cristos, oferindu-i toată viaţa. Această carismă îl determina pe sfântul Francisc de Assisi să numească moartea drept soră: Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească, care intră orişiunde, chiar şi-n camera regească.

Evanghelia de azi ne arată că moartea, datorită lui Cristos, a încetat de a mai fi o sentinţă fără apel, un eveniment fără speranţă; viaţa continuă şi după moarte pentru toţi acei care ştiu să-şi folosească timpul spre slava lui Dumnezeu, cum spune Isus: Cine îşi pierde viaţa pentru mine, o va afla (Mt 10,39).

Femeia bolnavă de hemoragie se ruşina de boala ei, fiindcă se simţea condamnată la sterilitate, la ceva echivalent cu o moarte prematură, de a nu-şi prelungi viaţa prin urmaşi. De aceea se ruga Rahela: Dă-mi copii, ca să nu mor! (Gen 30,1). Credinţa i-a adus vindecarea.

Copilă, îţi zic: scoală-te! şi fiica lui Iair s-a trezit din moarte. Isus a spus aceste cuvinte tot aşa cum spusese mai înainte mării: Taci! Linişteşte-te! Prin urmare, nu numai bolile, vânturile şi marea ascultă de el, ci şi moartea.

Minunile lui Isus au avut menirea de a fi semne divine. Semnul divin este întotdeauna o chemare la mântuire, un semn căruia trebuie să-i corespundă un act de credinţă. Minunea ne arată că Dumnezeu, prin Isus Cristos, a luat în mâinile sale soarta noastră, că a început să se manifeste prin ceea ce este el în realitate, existenţă iubitoare, Dumnezeul celor vii şi nu al morţilor (cf. Mt 23,32), el singur, spre slava numelui său, va pune acel ceva intern trupului nostru, ca să fim pentru toată veşnicia acele instrumente vii care cântă gloria lui Dumnezeu.

pr. Anton Dancă Ritul latin