Predici

Tema suferinţei revine în Liturgia cuvântului de multe ori pe parcursul unui an bisericesc. Suferinţa, realitate fizică, rămâne un mare mister din punct de vedere spiritual şi din această cauză trebuie să elucidăm multele aspecte pe care le îmbracă în fiecare zi, pentru a-i determina rolul de cruce în problema credinţei.

Iob se plânge de un tratament nedrept, suferind nevinovat şi Dumnezeu, în loc să-i dea un răspuns direct, îi oferă ca subiect de reflecţie întinsul mării, ca să găsească răspuns la problema suferinţei sale (lectura I-a). Azi, noi putem deduce din reflecţia lui Iob asupra mării, că suferinţa este o carismă: i-a fost dată celui nevinovat fiindcă numai el putea fi în stare să scoată din nemărginirea suferinţei învăţătura despre necesitatea învierii.

Ucenicilor, care se plâng în barca asaltată de valuri şi de întunericul nopţii de faptul că Mântuitorul doarme, nu le vede necazul şi nu le vine în ajutor, Isus le oferă ca subiect de meditaţie slaba lor credinţă, în perspectiva măririi ei prin scoaterea din necaz în chip minunat (lectura a III-a).

Răspunsul corect la problema suferinţei se rezolvă, după învăţătura sfântul Paul, printr-o reflecţie profundă asupra pătimirilor lui Cristos (lectura a II-a).

Cunoaştem necazul lui Iob. El avea şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi şi cinci sute de asini şi o mare mulţime de slugi (1,3). Bogăţia reală a inimii lui Iob erau copiii săi: fii şi fiice. Sabeenii, trăsnetele furtunii şi caldeii i-au nimicit toate bunurile materiale (1,15-17); bunurile inimii lui, fiii şi fiicele, au fost nimicite de o furtună care a prăbuşit casa în care se aflau toţi şi toate. În toate aceste necazuri Iob a spus cu credinţă: Gol am ieşit din sânul mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat. Dar, după ce şi-a pierdut sănătatea, soţia l-a aruncat pe o grămadă de gunoi afară din oraş ca pe un lepros (2,7-8), unde l-au găsit cei trei prieteni care l-au învinuit că din cauza păcatelor a ajuns în halul acesta, fiindcă Dumnezeu îl pedepseşte pe om pentru păcate, ca dreptate, sau pentru a-l curăţi de păcate, ca milostivire. Iob se apără, susţinând că nici una din variantele lor nu-i corectă, fiindcă nu a păcătuit. Prietenii caută să-l convingă că nu are dreptate, deoarece nu există om fără păcat, că Dumnezeu găseşte pete şi în îngeri şi chiar faptul de a se pretinde fără păcat este un păcat. Iob nu se simte vinovat în nici un fel şi, ca urmare, neînţelegând planul lui Dumnezeu cu dânsul, începe să se plângă de nedreptatea ce i se face, că Dumnezeu nimiceşte fără discernământ pe cel desăvârşit şi pe cel viclean (9,22), că nu-i pasă de cei deznădăjduiţi (9,23) şi oricât ar fi de curat, el îl scufundă în noroi încât şi veşmintele se scârbesc de pielea lui (9,30-31), şi culmea suferinţei: singurătatea – Eu sunt singur cu mine însumi (9,35). (Singurătate de care se plânge Isus pe cruce).

Iată condiţia omului pe pământ: se moare alergând după fericire; se ajunge la disperare când fericirea este cel mai aproape; ea se obţine când în sine nu mai există nici o speranţă. Şi toate acestea pentru a ajunge la o convingere: izvorul fericirii nu-l are nimeni în sine, ci este numai în Dumnezeu-Tatăl. Fapt pentru care însuşi Isus a strigat ca om: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15,34).

Durerea, chiar dacă nu-i atotputernică, întrece puterile omului şi ca atare îl poate duce la frică, groază, disperare şi moarte. Conform legii contrariilor din filozofie, durerea ne confirmă puterea de atracţie a fericirii. Destinul fericirii, pus de Creator în firea omului, îl face să înfrunte frica, durerea, disperarea şi moartea. Martor credincios ne este Fiul Omului.

În ce direcţie l-a dirijat, ce sens i-a dat Dumnezeu lui Iob când i-a cerut să reflecteze asupra întinsului mării? Durerea poate fi atât de mare încât să n-o poţi cuprinde cu vederea umană, dar are hotare şi o poate învinge numai acela care se desprinde de limitele sale egoiste: Până aici vei veni şi mai departe nu vei trece; aici se va frânge trufia valurilor tale!

Oricât ar fi marea de mare, tot are hotare. Omul este mult mai mic în spaţiu, dar mult mai mare în spirit şi n-ar vrea hotare, de aceea suferă când trufia sa se loveşte de propriile limite. Numai nemărginitul Dumnezeu, care ne cheamă să ne identificăm cu el, poate fi remediul suferinţei. Ca să ajungem părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4), trebuie să ne naştem la o viaţă nouă. Suferinţa se naşte din vechi şi nou. Ca să fiu nou, trebuie să mă rup de vechiul eu. Când Iob a ajuns să se rupă total de eul vechi, s-a îmbrăcat în omul nou şi a lansat în universul uman conceptul învierii: Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ mă voi scula şi cu ochii mei îl voi vedea (19,25).

Numai învierea ne va naşte la o viaţă nouă ca să-l vedem pe Răscumpărătorul nostru. Dar această naştere trebuie s-o acceptăm în mod conştient şi responsabil, ca să ne îmbrăcăm cu mantia lui Cristos glorios.

Suferinţele sfântului Paul au fost multe. Atacat în însuşi ministerul său apostolic, cu insinuări josnice privitoare la persoana sa, un trimis al Satanei în carnea sa îl va pălmui mereu (2Cor 12,7), el reuşeşte să-şi subordoneze propria apărare pe tema principală a scrisorii: legitimitatea ministerului său apostolic pentru a salva interesele lui Cristos, adică autenticitatea şi unicitatea evangheliei. Sfântul Paul vrea să spună: Chiar dacă n-aş fi apostol autentic, faptul că vă vestesc o evanghelie autentică şi unică spre împăcarea voastră cu Dumnezeu, ca să vă naşteţi la viaţa nouă în Cristos, mă face apostol autentic; iar voi, ascultându-mă, deveniţi creştini autentici şi cooperatori apostolici, conlucraţi la răspândirea evangheliei, la mărirea împărăţiei lui Dumnezeu. Angajându-se în propria apărare, dar pe baza argumentelor divine, are la bază dragostea care creează şi comunică valori stimulatoare pentru partener, pentru a se realiza pe el însuşi. Omul, apărându-se prin ceea ce este – creatură a lui Dumnezeu – şi prin ceea ce a primit – suveranitate peste celelalte făpturi -, dar mai ales prin ceea ce a devenit în Cristos – om nou -, are toate şansele afirmării în cadrul cosmic în care este plasat. Şi dacă lumea nu este perfectă, trebuie să sufere, aceasta se datorează faptului că omul nu se comportă conform cu menirea sa de creatură, cu drept de suveranitate, de a da nume celorlalte făpturi (Gen 2,19), adică de a le da o destinaţie, un sens spre un scop nobil. Fiindcă omul nu se angajează prompt, de bunăvoie şi cu toată libertatea în realizarea menirii sale, de aceea suferă şi se tânguie ca Iob sau şi mai rău. Numai în Dumnezeu el se depăşeşte pe sine la infinit (după Blaise Pascal).

Tendinţa omului de a se apăra conform celor trupeşti constituie o tendinţă malefică de a ucide cele ale spiritului, cele ale lui Dumnezeu şi chiar pe Dumnezeu însuşi, tendinţa de a-l exclude din viaţa proprie, de materializare a toate, ceea ce face ca istoria lumii să fie nespus de furtunoasă. Cei necredincioşi declară că Dumnezeu a murit; cei mai puţin credincioşi afirmă că doarme, indiferenţii susţin că este nepăsător, ironicii că este plecat în concediu, platonicii că este mulţumit în sine şi nu-i pasă de noi etc.

Dar noi? Noi ne mirăm că în mijlocul unei furtuni atât de năprasnice pornite din blasfemii, Dumnezeu tace; uneori, cuprinşi de spaimă, am vrea să strigăm: Doamne, trezeşte-te că pierim! Suferim de frica morţii pentru că nu trăim din credinţă: nu vestim moartea Domnului şi nu mărturisim învierea lui până când va veni, fiindcă nu cunoaştem iubirea şi nu credem într-însa (cf. In 4,16), fiindcă iubirea nu are somn, ci chiar când se pare că doarme, inima veghează.

Nu ştiu dacă, după cele spuse, ar mai fi cazul să credem că Dumnezeu tace, când de fapt ne vorbeşte prin fiecare lucru ce ne înconjoară. Nu cunoaştem limbajul iubirii. Dar dacă ni se pare că tace, trebuie să ştim că şi tăcerea are logica limbajului său, care constituie un răspuns la multe probleme. Însuşi Isus s-a apărat prin tăcere la judecată în faţa lui Pilat şi mai ales în faţa lui Irod (cf. Lc 23,9).

Din tăcerea lui Dumnezeu deducem:

1) dreptul la secret este personal şi uman; cu atât mai mult este divin;

2) însuşi Dumnezeu este în imposibilitatea de a se defini ştiinţific pe măsura priceperii noastre finite;

3) orice răspuns venit din partea lui ridică zeci de alte probleme care cer un alt răspuns;

4) credinţa poate răspunde mult mai bine decât ştiinţa şi o ajută să se dezvolte (nimeni nu porneşte într-o expediţie ştiinţifică dacă nu crede în existenţa a ceva încă necunoscut);

5) deseori omul poate obţine singur ceea ce doreşte, dar se tânguie în zadar (precum nora cu drobul de sare);

6) căutarea îşi are farmecul ei şi orice descoperire devine o cucerire a libertăţii şi o afirmare a personalităţii. Dumnezeu nu vrea să ofere omului răspunsuri prestabilite, ci îl vrea colaborator cauzal în istoria mântuirii.

Doamne, ajută-ne, ca prin fiecare lucru ce ne înconjoară, să găsim calea spre tine!

Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin