Predici

Există multe scrieri apocrife de la începutul Bisericii. Autorii adevăraţi sunt necunoscuţi, dar, sau ei înşişi sau comunitatea, le-au atribuit unor personaje istorice bine cunoscute şi distinse, pentru a dobândi o mai mare autoritate. Printre scrierile apocrife se află şi Evanghelia după sfântul Toma. În ea găsim următoarele afirmaţii: Ucenicii au spus lui Isus: Spune-ne cum va fi sfârşitul! Isus le-a răspuns: Voi mă întrebaţi despre sfârşit, dar aţi descoperit oare începutul? De fapt, sfârşitul va fi acolo (la fel) unde a fost începutul. Fericit omul care cunoaşte începutul, fiindcă el nu va gusta moartea.

Liturgia cuvântului de azi ne oferă învăţătura sfântă despre începutul şi sfârşitul omului, ca să nu guste moartea, dacă vrea.

Dumnezeu este acela care a aruncat în brazda pământului germenul vieţii umane. El a oferit omului o mare speranţă, un viitor de aur în Cristos, cu Cristos şi pentru Cristos, pentru gloria veşnicului Dumnezeu şi a omului în sânul său.

Profetul Ezechiel, folosindu-se de o parabolă, anunţă o nouă şi grandioasă lucrare a lui Iahve. Folosindu-se de un bătrân cedru din Liban, Domnul îi va lua cea mai fragedă odraslă din vârf şi o va planta pe muntele Sion. Din această rămurea, care nu-l reprezintă pe altcineva decât pe Mesia, se va dezvolta un arbore cu dimensiuni uriaşe, cosmice şi, la umbra lui, se vor adăposti toate păsările cerului. Din această viziune se desprinde şi caracterul miraculos al împărăţiei lui Dumnezeu, fiindcă cedrul nu se înmulţeşte prin butaşi, prin transplant de ramuri; dacă rămurica din Liban se prinde în Sion, este un lucru minunat, cu atât mai mult cu cât se consideră că această rămurică este uscată. Zămislirea lui Mesia dintr-o fecioară, în acea vreme considerată ramură uscată, fiind fără căsătorie, contrar firii, anunţă intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în istoria omenirii.

S-a adeverit profeţia lui Ezechiel în Cristos? A devenit Mesia? Este Cristos un arbore cosmic? Îşi găsesc în el adăpost, odihnă şi fericire toţi oamenii, întreg universul şi tot paradisul ceresc?

Toate câte fac şi vor face parte din împărăţia lui Dumnezeu – toate păsările cerului – în el îşi vor găsi dreptatea, bucuria şi pacea (cf. Rom 14,17). Răspunsul definitiv aparţine sfârşitului, dar începutul confirmă deja sfârşitul: împărăţia sa creşte, inima blândă şi smerită a lui Isus oferă odihnă tuturor acelora care se străduiesc să înveţe blândeţea şi smerenia (Mt 11,29). Nu trebuie să căutăm această creştere a împărăţiei mesianice în cantitate, făcând statistici cu numărul membrilor care aparţin de Biserica lui Isus, deşi există şi aceasta, ci într-o creştere în calitate, în pătrunderea cât mai profundă şi trăirea cât mai activă a mesajului evanghelic în societate, în transpunerea lui în legi internaţionale de care trebuie să asculte toate naţiunile, chiar şi cele necreştine. În Biserica lui Cristos nu cantitatea oferă odihnă, mulţumire şi fericire inimii omeneşti; fiindcă din mulţimea creştinilor vom întâlni foarte mulţi care se comportă mai rău decât păgânii, se războiesc şi se omoară în numele lui Cristos; dar în Biserică trebuie să căutăm calitatea superioară a vieţii pe care o dă trăirea evanghelică, fiindcă numai calitatea superioară a învăţăturilor lui Cristos poate da modele de sfinţenie şi poate să mărească numărul membrilor.

Facem parte din păsările cerului care se adăpostesc la umbra acestui arbore cosmic? Tot ce are aripi se va odihni la umbra ramurilor lui, în sânul Bisericii lui Isus. Ea seamănă mereu cuvântul lui Dumnezeu pe pământ şi chiar în întreg universul prin mijloacele moderne de comunicaţie. Sfinţii şi-au aflat mereu liniştea, pacea şi mulţumirea; de la ucenicii lui Isus (cf. Lc 10,17) şi până la cei mai de rând dintre oameni (cf. 1Pt 1,6), au făcut experienţa fericirii de a se înălţa pe aripile rugăciunii, postului, pomenilor şi miilor de jertfe zilnice, zburând spre viitorul de aur.

Sfântul Paul anunţă intervenţia lui Dumnezeu în istoria omului de la Cristos şi până la sfârşitul lumii (lectura a II-a). După o perioadă de perplexitate, de frământări şi de lupte, după o perioadă de credinţă, vor urma siguranţa, liniştea, lumina, pacea deplină. După acest exil pământesc, Dumnezeu ne va duce la domiciliul veşnic. Dar înainte de a intra în lăcaşul de pe urmă, vom fi supuşi unui examen final asupra vieţii pământeşti în faţa lui Cristos, referitor la legea de aur a carităţii (cf. Mt 25,31-46). Fiindcă unele feţe bisericeşti de atunci se credeau autorizate să influenţeze mersul istoriei prin judecăţi şi condamnări, sfântul Paul le arată că Dumnezeu singur, fiindcă numai el a pus sămânţa împărăţiei sale pe pământ, are acest drept şi nu-l va folosi decât la judecata finală. Acum nu este timpul judecăţilor şi condamnărilor, fiindcă suntem în exil, suntem chemaţi la muncă apostolică. Acum trebuie să dorim a fi cât mai aproape de Cristos, de Bunul Păstor, fiindcă cine este condus de el, chiar dacă este mic, devine mare; şi cel care este mare alături de Cristos nu poate fi nici judecat şi nici condamnat. Dumnezeu intervine în istoria lumii, ca şi în viaţa fiecărui om în parte. Faţă de toţi el este acelaşi Tată ceresc, dă tuturor, dar în traistă nu pune nimănui.

În această ordine de învăţături se înscrie şi lectura a III-a. Isus arată că semănătorul, după aruncarea seminţei, intervine doar la seceriş, făcând aluzie la profetul Ioel (4,13), care vorbea despre judecata din urmă.

Prin aceste parabole şi asemănări, Isus vrea să dea o ripostă ideilor şi aspiraţiilor mesianice ale fariseilor care credeau că pot grăbi sosirea împărăţiei prin posturi, pocăinţă, prin observarea strictă a legii şi a tuturor datinilor strămoşeşti pe care le înmulţeau şi le puneau pe umerii celor nevoiaşi şi condamnau pe toţi acei care nu erau de părerea lor, excluzându-i din proprie iniţiativă de la această împărăţie, ca şi cum ei ar fi fost deţinătorii cheilor de la intrare. Pe de altă parte, zeloţii, ramura fanatică a fariseilor, încercau să implanteze împărăţia prin violenţă şi cereau rezistenţă armată contra romanilor, asasinând mulţi nevinovaţi, ca şi cum ei ar fi fost judecătorii şi mandatarii acestei împărăţii, lui Dumnezeu revenindu-i doar rolul de spectator şi partizan ascuns, gata să intervină numai când ei ar fi în pericol de înfrângere. Apocalipticii erau convinşi că pot stabili cu precizie, folosind diferite calcule cabalistice obscure (sens ocult al Bibliei, interpretare bazată pe numere şi litere, practici magice, ora şi locul manifestării glorioase a lui Mesia. Isus înlătură aceste aberaţii şi afirmă clar şi solemn că împărăţia este opera lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. Parabolele, în totalitatea lor, pun în evidenţă inaptitudinea şi caducitatea instrumentelor omeneşti care numai în mâna lui Dumnezeu pot deveni folositoare la realizarea împărăţiei sale.

Căutând să ne plasăm în mâna lui Dumnezeu, ne plasăm în optica sfântului Paul care afirmă în mod categoric: Eu am plantat, Apolo a udat, dar Dumnezeu singur a dat creşterea (1Cor 3,6). În felul acesta putem spune că cele trei lecturi de azi se aliniază în a afirma libertatea şi totala iniţiativă a lui Dumnezeu din istoria lumii în care şi-a plasat împărăţia, iar menirea omului este aceea de a învăţa, ca să ştie toţi copacii pădurii că eu sunt Domnul, adică Iahve este cel de la care ne vine tot binele şi prin care putem deveni domni în împărăţia lui, aşa cum a proclamat-o Isus: Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru (Lc 17,21).

Toţi trebuie să fim conştienţi de responsabilitatea pe care o avem de a ne înscrie corect în împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Cristos – Pe dânsul să-l ascultaţi (Mc 9,7) – împărăţie care se află în plină desfăşurare şi dezvoltare şi care va ajunge la desăvârşire abia la încheierea istoriei acestei lumi.

Cine este conştient că începutul, iniţiativa şi dezvoltarea acestei împărăţii aparţin carităţii lui Dumnezeu, oferind tuturor oamenilor speranţa într-un viitor de aur, va crede şi va nădăjdui, iar nădejdea şi credinţa prin Cristos vor rodi împărăţia iubirii, împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, numai în care putem găsi adăpost şi odihnă, poate fi fericit şi în nefericirea de acum, fiindcă în Dumnezeu începutul şi sfârşitul sunt egale cu sine însuşi, cu iubirea sa. A crede în iubirea începutului înseamnă a avea garanţia fericirii sfârşitului.

Amin, amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin