Predici

Se spune că azi sunt mulţi creştini care nu mai cred în existenţa diavolului. Faptul că sunt ispitiţi nu li se pare un argument care ar necesita o putere supranaturală. Personificarea Celui Rău aparţine, se spune, unor vremuri care au apus, în care omul se credea un instrument la cheremul forţelor cosmice. Mitologia populară de ieri este respinsă azi şi ceea ce se numea posedare demonică este o traumă psihologică a cărei profunzime încearcă să o sondeze ştiinţa modernă.

Sunt din ce în ce mai evidente încurcătura şi dezgustul cu care exegeţii şi unii teologi moderni vorbesc despre Satana şi despre puterile Răului. Dar pericopele evanghelice, în care se vorbeşte clar despre Cel Rău, ne invită la reflecţie. Mai ales experienţa pe care o face omul prin păcat îl constrânge să admită că el a cedat ispitei datorită faptului că Cel Rău se află în mod obiectiv înscris în realitate, mai înainte chiar ca el să consimtă printr-un act liber al voinţei sale. Aceasta înseamnă că, păcătuind, omul are conştiinţa că devine parte activă a unei solidarităţi cu Cel Rău prin păcat, care persistă şi caută să includă alte creaturi spirituale dinafara omului (cf. Messale dell’assamblea cristiana).

Liturgia cuvântului de azi ne îndreaptă atenţia spre acel personaj ciudat, despre care ne informează chiar prima pagină a Bibliei, că se mişcă sub formă de şarpe. Şarpele, în acea vreme, era zeu canaanean; prin urmare nu-i divinitate, ci creatură înclinată spre rău; era zeul sexualităţii, fecundităţii şi ca atare favoriza desfrâul. Şarpele mai era considerat semnul înţelepciunii fiindcă în caz de pericol îşi ascunde capul şi Scriptura îl prezintă ca pe un atentator la călcâiul femeii. Pe călcâi se află centrul de greutate al omului. A-l scoate pe cineva din echilibru înseamnă a-l doborî la pământ, a-l învinge. Dumnezeu făgăduieşte protopărinţilor o sămânţă care nu-şi va putea pierde echilibrul, şi prin ea se va redresa tot omul.

Isus numeşte Şarpele viclean drept principe al acestei lumi dezechilibrate, principele întunericului, fiindcă pe întuneric se dezechilibrează omul cel mai uşor. Acestui principe al întunericului, căruia sfântul Paul i-l dă pe incestuosul din Corint ca să-l pedepsească în trup, cu care el însuşi se afla în conflict continuu – Mi s-a pus un ghimpe în trup, un trimis al Satanei, ca să mă lovească peste obraz, ca să nu mă mândresc (2Cor 12,7), îl întâlnim foarte des în paginile evangheliei: ispiteşte pe Isus (Lc 4,3-13), stăpâneşte pe cei posedaţi prin forţă supraomenească (cf. Lc 8,2; Fap 10,30). Sfântul evanghelist Ioan îl descrie ca fiind dintru-nceput ucigaş de oameni şi tatăl minciunii (In 8,44). El este autorul principal al vânzării şi trădării lui Isus de către Iuda Iscarioteanul (cf. In 13,2); dar uneltirile lui sunt nenumărate (cf. Ef 6,11).

Toţi oamenii de bună-credinţă consideră că însuşi diavolul se luptă azi ca lumea să nu creadă în existenţa lui; şi aici are cel mai mare succes.

Nenorocirea noastră nu constă în faptul că diavolul există, ci că a adus şi continuă să aducă păcatul în lume şi a dezbinat omenirea în patru părţi: 1) a despărţit pe om de Dumnezeu – şi Adam se ascunde din faţa lui ca un copil vinovat şi îi este teamă; or, după cum spune sfântul Ioan că în iubire nu este frică, fiindcă frica presupune o pedeapsă şi astfel, cel ce se teme se simte vinovat, vrednic de pedeapsă şi aşa dă dovadă că nu a ajuns la desăvârşirea iubirii (cf. 1In 4,16), nici faţă de Dumnezeu şi nici faţă de aproapele, cum se vede din faptul că Adam aruncă vina pe Eva şi indirect pe Dumnezeu însuşi fiindcă i-a dat-o. Tot aşa ne ascundem şi noi: unii în alcool, alţii în tutun, alţii în romane, alţii în bătutul străzilor, în discoteci, cinematografe, sport etc.; apoi se dă vina pe alţii: pe lumea înconjurătoare, pe părinţii care nu au dat educaţie, pe ereditate, pe mediul poluat etc.

2) Păcatul a adus ruptura omului cu sine însuşi. Pierzând starea de nevinovăţie, kardiognosia despre care am mai vorbit şi altă dată, omul – Adam – devine conştient de propria goliciune şi se ruşinează, simte că s-a rupt ceva în fiinţa lui, că nu mai este cel dinainte, nu mai este el însuşi, că îi lipseşte ceva, ceea ce îl face să se mânie, să intre într-un fel de duşmănie cu sine însuşi. Cum spune şi sfântul Paul: Văd în mine o altă lege, care se împotriveşte legii minţii, din care cauză fac răul pe care nu-l vreau şi nu binele pe care îl vreau (Rom 7,21-23).

3) Ruptura s-a produs între om şi ceilalţi oameni. Oamenii – Adam şi Eva – la început şi apoi toţi urmaşii lor se vor ruşina unul de altul, vor avea ceva de ascuns unul faţă de altul, se vor bănui unul pe altul, se vor teme unul de altul şi nu vor întârzia să se ucidă unul pe altul. Între om şi om s-a interpus o barieră enigmatică menită să tulbure şi să împiedice francheţea raporturilor interpersonale. Dragostea, singurul lucru care ar fi putut să-i mulţumească, degenerează, devine nesănătoasă, animalică, instinctuală, chinuitoare, duce la părăsirea de sine şi la aservire reciprocă – Dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine (Gen 3,16), adică actul intim al sexualităţii nu va aduce niciodată o satisfacţie deplină. Pe de altă parte, deşi se duce o luptă continuă pentru un echilibru uman, egalitatea dintre bărbat şi femeie nu se va realiza niciodată.

4) A patra ruptură provocată de păcat este cea dintre om şi natura înconjurătoare. Păcatul nu are numai urmări sociale şi terestre, ci chiar cosmice. Păcatul a pus duşmănie între om şi lumea animală, între om şi mediul ambiental. Pământul este osândit la nerodnicie; natura, făcută pentru om şi prietenă lui la început, devine mută, enigmatică, sterilă şi chiar ostilă prin spini şi pălămidă. Ca să-i smulgă o taină, omul trebuie să-şi întrebuinţeze la maximum capacitatea sa intelectuală şi forţa fizică; şi nici atunci nu are siguranţa că ceea ce a descoperit nu se va întoarce într-o zi împotriva fericirii sale. Creatura, supusă de omul decăzut devine disperată, blestemată, pământ osândit care într-o zi va arde cu tot ce este pe el şi în jurul lui (2Pt 3,7). Un peşte paşnic până azi, peştele ferăstrău, simţind că omul i-a devenit duşman, că îl pescuieşte până la exterminare, face tot mai multe victime printre pescari, sare din apă şi-i străpunge ca o suliţă. Pământul a început să se scuture mai des de povara unor coloşi din fier beton şi ciment în care se adăpostesc tot mai mulţi răufăcători şi urzesc planuri criminale, strivind pe cât mai mulţi. Apa şi aerul se ridică în uragane pe neaşteptate şi distrug tot ce întâlnesc în cale. Pustiurile îşi întind tot mai mult mantiile nisipoase şi cuceresc solurile roditoare. Multe animale marine, care dacă nu dispar din cauza poluării apelor, se sinucid într-un mod misterios.

Dacă prima lectură ni l-a descoperit pe Cel Rău şi urmările păcatului, celelalte două ne oferă remediul pentru a fi victorioşi asupra Satanei.

Isus a spus: Dacă eu alung pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, înseamnă că a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu (Lc 11,20). Ne înscriem şi intrăm în această împărăţie biruitoare asupra păcatului, diavolului şi asupra morţii printr-o credinţă fermă în cuvântul lui Dumnezeu, adeverit prin învierea lui Cristos, care ne va învia şi pe noi (lectura a II-a).

Numai alături de Isus îl putem birui pe Satana, fiindcă, împlinind voinţa lui Dumnezeu asemenea lui, îi devenim frate, soră şi mamă, adică rude de har cu drepturi depline la moştenirea cerească, dar şi la biruinţă asupra întunericului, mai ales prin sfânta Împărtăşanie care ne redă nevinovăţia menită să restabilească unitatea cu noi înşine, cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu lumea înconjurătoare.

Petru Venerabilul, abate de Cluny, povesteşte următorul fapt cum, un muribund împietrit în fărădelegi, ars de sete din cauza febrei, a cerut un pahar cu apă rece. Pentru a se converti, Dumnezeu a permis, datorită credinţei şi rugăciunilor celor din jur, să i se arate doi diavoli într-o formă oribilă, aducându-i un pahar cu apă rece din iad. Fiindcă păcătosul s-a îngrozit şi nu voia să ia răcoritoarea din infern, cei doi diavoli au aruncat numai o picătură din pahar, zicând: Iată răcoritoarea celor osândiţi! Picătura a trecut precum glontele prin braţul bolnavului, arzându-i carnea şi osul. În chinuri groaznice şi-a dat sufletul. S-au adeverit cuvintele lui Isus: Tot păcatul se va ierta, dar cel săvârşit împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici în veacul acesta şi nici în cel viitor.

A pune la îndoială existenţa Satanei, pe care Sfânta Scriptură o pune în evidenţă atât de clar, a nu te angaja cu toate forţele împotriva porţilor iadului, este păcat împotriva adevărului evident, împotriva Duhului Sfânt. Satana a învăţat să se ascundă, ca oamenii să nu mai creadă în existenţa lui.

Din păcate, şi Biserica a dat uitării o rugăciune atât de folositoare adresată sfântului Mihail arhanghelul după fiecare sfântă Liturghie, prin care credincioşii se puneau sub ocrotirea lui pentru tot restul zilei, ca să biruie pe Cel Rău. Cel puţin noi să nu uităm că Dumnezeu ne-a încredinţat unui înger păzitor şi să-i fim recunoscători! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin