Predici

Cristos a fost condamnat la moarte pentru litera legii (cf. In 19,7), dar a înviat pentru spiritul legii (cf. Rom 8,11-17) şi vrea ca noi să ne găsim fericirea prin uciderea literei legii prin spiritul ei.

Toate cele trei lecturi de azi au ca temă bucuria. Această bucurie trebuie să izvorască dintr-o descoperire a spiritului legii sau din desăvârşirea adusă de Isus acestei Legi (cf. Mt 5,17).

Lectura I-a (Os 2,14; 19-20) ne arată clar că Dumnezeu îl vrea pe om numai pentru sine, îl vrea fericit pe acest pământ prin revelaţie (îi vorbeşte în pustiu, de la inimă la inimă) şi apoi deplin fericit prin viziunea glorioasă din cer (prin cunoaşterea Domnului). Revelaţia constă în Lege. Legea are două elemente: litera şi spiritul. Ajunge la fericire acela care îi descoperă spiritul. Spiritul este iubirea care a dat litera Legii.

Lectura a II-a (2Cor 1,6 ş.u.) vorbeşte despre o scrisoare vie, compusă sub inspiraţia Duhului Sfânt şi are menirea de a descoperi frumuseţea noii alianţe prin aceea că ne despoaie de litera legii, pentru a ne arăta frumuseţea spiritului dătător de viaţă, care ne introduce în intimitatea Creatorului. Alianţele dintre naţiuni se fac pe baza literei din contracte şi legi, prin înţelegeri parafate pe hârtie.

N-au spirit şi ca urmare, cei care le realizează, se spionează reciproc şi se înarmează în ascuns unele împotriva altora. Alianţa dintre Dumnezeu şi oameni pe baza spiritului, a deschiderii sufleteşti, a sincerităţii inimii este sortită vieţii şi fericirii. Căutând şi trăind în spiritul legii se ajunge la o bucurie deosebită de cele pământeşti. Cei care trăiesc litera legii, pentru că este lege, ajung şi ei la sfinţenie, la o sfinţenie tristă, melancolică, forţată, imaginară, pe care o înţeleg doar ei şi se întristează că alţii nu-i înţeleg, nu-i aprobă, nu-i urmează şi nu se simt bine în preajma lor. Izolaţi de cei din jur, astfel de sfinţi trăiesc trişti. Este atât de adevărată sintagma: Un sfânt trist, este un trist sfânt. Este sfânt numai după părerea lui. Sfinţenia adevărată este bucurie în Duhul Sfânt, în duhul învierii lui Isus, în duhul vieţii veşnice şi al iubirii lui Dumnezeu. Există o singură tristeţe, spune Leon Bloy, aceea de a nu fi sfinţi; şi ea este produsul literei.

Lectura a III-a (Mc 2,18-22) ni-l prezintă pe Isus ca obiect al bucuriei apostolilor, fiindcă ei vor pătrunde o dată în spiritul legii evanghelice; pe când fariseii, arhiereii şi cărturarii, rămânând la litera legii, vor afla în el piatra de poticnire, aşa cum a prezis bătrânul Simeon (cf. Lc 2,34).

Isus invită pe fiecare om să descopere spiritul din legea postului şi ne arată că acela care îl descoperă, posteşte, nu atât pentru că acesta este prescris de lege, cât mai ales că îi va aduce bucurie. Apostolii vor posti cu bucurie zile în şir, numai să-l facă pe Isus cât mai cunoscut oamenilor. Ucenicii lui Ioan şi fariseii posteau ca pocăinţă, în vederea venirii lui Mesia. Mesia a venit. Postul lor s-a învechit; şi-a pierdut rostul; nimeni nu mai este ţinut la un astfel de post. Apostolii vor suferi postul din temniţe timp de săptămâni, luni şi chiar ani de zile, dar bucuria siguranţei împlinirii misiunii lui Mesia care, nu numai că a venit, dar care acum chiar este prezent în lume prin Euharistie, prin vestea cea bună, prin Biserica sa şi va rămâne până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20).

Isus cheamă pe fiecare să descopere spiritul din legea inexorabilă a durerii atunci când vor plânge, vor suspina şi vor posti.

Într-o carte a celebrei scriitoare Selma Lagerlöf găsim o legendă cu un înţeles deosebit de profund asupra spiritului care pătrunde legea suferinţei, ca în acel trebuia să pătimească toate acestea Cristos (Lc 24,26). Împăratul Tiberiu, cuprins de lepră, zăcea pe patul său din locuinţa de pe încântătoarea insulă Capri. Nimeni nu-l mai putea ajuta. Bătrâna sa doică, Faustina, face o ultimă încercare: merge în Palestina să ceară ajutorul lui Isus. Soseşte aici în momentul în care Isus îşi ducea crucea spre Golgota. Cuprinsă de milă, îi întinde Domnului năframa ei fină şi-i şterge faţa plină de sudoare, scuipat şi sânge. Cu atâta s-a întors la stăpânul ei. Împăratul priveşte năframa şi ascultă povestea dramei Mântuitorului dus la răstignire, apoi zice: Acesta este om? Faustina, de ce ai lăsat să moară omul acesta? El mi-ar fi redat sănătatea! Ce a descoperit pe chipul feţei întipărite pe năframă? Cred că duhul care l-a împins să ia asupra sa crucea, iubirea faţă de semeni. Împăratul porunceşte să fie aşezat pe pământ; îngenunchează în faţa icoanei însângerate şi spune: Tu eşti omul! Tu eşti, precum n-am nădăjduit să văd vreodată; apoi, arătându-şi faţa desfigurată şi mâinile putrezite de lepră, continuă: Eu şi toţi ceilalţi oameni suntem fiare sălbatice şi monştri, dar numai tu eşti omul care poţi avea milă de mine. Privirea ta m-ar fi făcut sănătos. Şi, după ce şi-a apropiat buzele şi a sărutat faţa lui Isus plină de sânge de pe năframa Faustinei, s-a ridicat vindecat în chip minunat.

Numai cine descoperă spiritul iubirii din legea durerii ajunge la bucuria vindecării miraculoase!

Isus ne invită să descoperim spiritul legii din libertatea care îl caracterizează pe om.

Astăzi se trâmbiţează mult despre drepturile omului şi fiecare crede că, om fiind, are dreptul să-şi croiască legi după capul său, legiferând crima avortului şi aberaţiile sexuale etc. distrugând adevăratele drepturi la libertatea adevărată constructivă de sfinţenie, de moralitate, de demnitate, de sănătate etc.

Scriitorul francez, Émile Zola, avea un prieten, bun creştin, care, voind să-l convertească, îi propune să facă o călătorie la Lourdes ca, văzând credinţa celor care vin şi se roagă şi poate chiar o minune, să-şi schimbe viaţa. În acest scop i-a plătit şi călătoria. Émile Zola, ajuns la Lourdes, a fost martorul, nu numai al acelor credincioşi care se rugau cu toată sinceritatea şi seninătatea fiinţei lor, dar chiar şi al câtorva vindecări miraculoase. Întors acasă, scrie cele mai oribile rânduri la adresa celor văzute. Prietenul său, după ce a citit acele rânduri otrăvitoare, a venit şi i-a spus: Dar cum, nu-ţi este ruşine să afirmi aşa ceva, după ce Dumnezeu te-a învrednicit să vezi minuni? La care Émile Zola răspunde cu impertinenţă: Oare nu sunt eu stăpân pe condeiul din mâna mea, ca să scriu ce vreau?

Iată un om care s-a oprit la litera libertăţii sale de om, dar nu a pătruns în spiritul ei. Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea, afirmă sfântul Paul (2Cor 3,17). A acţiona împotriva evidenţei, nu se poate spune că este vorba de libertate, ci de răutate, de robie satanică, de păcat împotriva Duhului Sfânt.

Filozoful păgân Epictet, care a trăit între anii 50 şi 138 după Cristos, ne-a lăsat aceste cuvinte ca un testament al vieţii sale: Dacă aş fi ciocârlie, aş cânta ca ciocârlia; dacă aş fi lebădă, aş cânta ca lebăda; dar sunt om şi cu mintea trebuie să mă înalţ la Dumnezeu şi să-i cânt laude; şi vă îndemn pe toţi să-i cântaţi împreună cu mine!

Liber este acela care se înalţă, care are putere să-şi pună sufletul şi să şi-l ia (In 10,17). Liber este acela care se înalţă la spiritul lui Cristos şi-i trăieşte viaţa cea nouă din plin. Liberi sunt, cu adevărat, numai acei care sunt născuţi din adevăr, fiindcă sunt fiii lui Dumnezeu (In 8,32), fii ai învierii (Lc 20,36).

Doamne Isuse, dă-ne spiritul legii celei noi, spiritul iubirii tale şi vom trăi veşnic spre gloria Tatălui tău. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin