Predici

Astronomii susţin că şi azi se nasc noi stele. Afirmaţia constituie o chemare de a privi cât mai des bolta cerească nutrind speranţa de a descoperi o nouă stea norocoasă. Deşi unele dintre ele sunt de zeci, sute şi chiar de mii de ori mai mari decât soarele, nu le putem vedea cu ochiul liber şi chiar dacă am avea la îndemână cele mai puternice telescoape din lume, tot le-am zări ca fiind destul de mici sau chiar deloc, fiindcă unele se ascund în spatele altora şi nu se vor vedea niciodată. Atunci, la ce bun?

Dumnezeu invită pe contemporanii profetului Isaia, prin gura acestuia, să privească o lume nouă. Dumnezeu Tatăl vede această lume nouă în Cristos, Fiul său, care avea să vină şi să apară ca om pe pământ şi să formeze o împărăţie de preoţi, un neam sfânt, un popor regesc, dintr-un rest, aşa cum o va defini sfântul Petru mai târziu (cf. 1Pt 2,9-10). În acest rest sfânt (Gen 6,17 ş.u.; Zah 9,7; Rom 11,5) ei trebuiau să vadă viitorul. Acest rest sfânt, viu, prezent şi activ, îl aştepta pe Mesia.

A privi viitorul în sămânţă înseamnă a trăi prezentul în speranţă. Speranţa este începutul bucuriei. Dumnezeu nu lasă niciodată lumea fără speranţă, fără bucuria în sămânţă (lectura I-a).

Ceea ce Dumnezeu făgăduieşte, dă harul pentru a se împlini. Harul este începutul bucuriei în Dumnezeu. El este credincios legământului său, chiar dacă omul nu-şi respectă cuvântul dat, chiar dacă se poticneşte şi cade, iar din cauza căderii i se pare că speranţa a fost doar o iluzie. Sfântul Paul ne arată cum putem recupera speranţa fericită, cum putem avea garanţia împlinirilor celor făgăduite de Dumnezeu: îl trimite pe Duhul Sfânt în inimile oamenilor ca să zămislească în fiecare omul cel nou după chipul şi asemănarea lui Cristos. Dumnezeu a făgăduit şi făgăduinţa sa a devenit da în Isus, ca să fie da şi viaţa noastră în Cristos spre gloria Tatălui. Viaţa noastră este da în Isus, când devenim iubire vie prin Duhul Sfânt (lectura a II-a). Numai primindu-l pe Isus în sfânta Euharistie Duhul Sfânt face să ne naştem la viaţa cea nouă în Cristos, fiindcă numai aici el găseşte materia primă, germenul dumnezeirii şi al omenirii, pentru a forma o nouă existenţă numai din iubire.

Afară de speranţă şi iubire, care au legat şi vor lega întotdeauna lumea de Dumnezeu, a treia verigă este credinţa. Evanghelia zilei ne oferă o mulţime de motive pentru a da conţinut şi sens vieţii noastre prin credinţă.

Credinţa dă naştere în sufletul omului la sentimente de milă şi compasiune faţă de toţi cei care suferă. Numai oamenii fără credinţă consideră pe cei bolnavi, pe cei bătrâni, pe cei handicapaţi ca pe nişte paraziţi neproductivi, care ar trebui eliminaţi pentru a înlesni prosperitatea materială a omenirii.

Isus a privit cu satisfacţie credinţa acelor bărbaţi care l-au adus pe paralitic, fiindcă, lucrând prin caritate (Gal 5,6), ea este totdeauna inventivă în a ajuta pe aproapele: îl coboară prin acoperiş în faţa lui. Credinţa este aceea care îi uneşte pe oameni într-un efort comun pentru a lichida sau pentru a reduce cât mai mult necazurile din lume. Credinţa acelor oameni care l-au luat cu targa pentru a-l duce la Isus i-a dat paraliticului speranţa fericirii că se va însănătoşi, i-a dat căinţa de păcate şi dragostea faţă de semenii cu o inimă atât de mare. Credinţa este atotputernicia celui slab, după cum ne-o arată Isus însuşi când spune: Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun, de va zice cineva acestui munte: Ridică-te şi aruncă-te în mare şi nu se va îndoi în inima sa, ci va crede că tot ceea ce a cerut i se va face, cu siguranţă i se va face (Mc 11,23). Tot credinţa este izvorul miraculos al nemuririi: Aceasta este voinţa Tatălui care m-a trimis, ca tot cel ce vede pe Fiul şi crede în el, să aibă viaţă veşnică (In 6,40).

Credinţa îl sileşte pe Isus să se descopere ca Fiu al lui Dumnezeu care iartă păcatele şi vindecă în chip minunat; iar lipsa credinţei din oameni îl face plin de milă faţă de astfel de fiinţe incomplete, precum fariseii şi cărturarii. Isus vrea să-i aducă pe calea credinţei prin profeţi. Când le spune: Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele, nu face altceva decât să le aducă aminte de cele spuse de Daniel profetul, care zice: M-am uitat în timpul revelaţiilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre cel bătrân de zile şi a fost adus înaintea lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece niciodată, căci împărăţia lui nu va fi nimicită în veci (7,13-14). Dar pe când paraliticul primeşte ajutorul celor care cred, cărturarii şi fariseii refuză mărturia profetului despre Isus şi astfel îşi vor atrage acel Vai vouă repetat de opt ori (cf. Mt 23,13-29) şi acea dojană aspră: Şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de osânda iadului? (cf. Mt 23,33).

Credinţa duce la descoperirea sensului suferinţei. Care dintre farisei şi cărturari, dacă ar fi fost în locul paraliticului, n-ar fi fost dispus să creadă, numai să fie vindecat? Iată necesitatea suferinţei: ea îl ajută pe om să primească mesajul divin, să ajungă la mântuire, la fericire; îi dă posibilitatea să-şi afirme darul sfânt al libertăţii şi să aducă o contribuţie demnă de realizarea unei lumi noi în care fiecare să poată spune semenului său: Credinţa ta te-a mântuit, asemenea lui Isus (cf. Mt 9,22).

Este atât de necesar să ne rugăm cu apostolii: Doamne, măreşte în noi credinţa! (Lc 17,5).

Isus i-a iubit pe bolnavi. Când a dat apostolilor programul misiunii lor, le-a spus: Îngrijiţi bolnavii, înviaţi morţii, curăţiţi leproşii, scoateţi diavolii (Mt 10,8). Isus se identifică el însuşi cu bolnavii şi aşteaptă mângâiere. Iubirea bolnavilor este semnul credinţei adevărate. Cei care vor fi condamnaţi la judecata de pe urmă vor avea pe conştiinţă şi acest păcat al neglijării bolnavilor şi vor trebui să audă cu durere cuvintele supremului Judecător: Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, fiindcă am fost bolnav şi nu m-aţi cercetat (Mt 25,36).

Printre multele minuni săvârşite la Lourdes este enumerată şi aceasta: o călugăriţă tânără s-a îmbolnăvit grav şi în câteva zile şi-a pierdut complet vederea; apoi, la fel de rapid i-au paralizat capul şi picioarele. Medicii erau unanim de acord că acest caz este fără nici o speranţă de vindecare. Preotul i-a dat ultimele taine ale muribunzilor. Surorile care o înconjurau se rugau lui Dumnezeu să o primească în cer în ziua de 15 august, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care era aproape. Călugăriţa fusese învăţătoare la o şcoală şi copiii o iubeau mult. Când au auzit că este pe moarte, au început să se roage Maicii Domnului pentru vindecarea ei. Şi Isus, privind la credinţa, dragostea şi nevinovăţia lor, a trimis-o pe mama sa cerească să o aline. Deodată, bolnava care aţipise, se trezeşte dezmierdată pe frunte de mâna blândă a unei doamne care avea în jurul capului său o coroană cu douăsprezece stele. A recunoscut-o, era Maica Domnului. Pe când o privea plină de uimire şi de fericire imensă, sfânta Fecioară Maria i-a zâmbit dulce şi s-a înălţat la cer. Când a dispărut, măicuţa, care până în acel moment era paralizată, s-a ridicat din pat şi a spus infirmierei: Am văzut-o pe Maica Domnului. M-am vindecat.

Mare a fost credinţa celor mici! Cu atât mai mare trebuie să fie şi credinţa noastră!

pr. Anton Dancă Ritul latin