Predici

Într-un codice al rabinilor găsim scris: Din cauza fărădelegilor limbii, oamenii sunt pedepsiţi cu lepra. Lichidul din om constă din jumătate apă şi jumătate sânge; atâta timp cât omul trăieşte cumpătat, se menţine un echilibru perfect între apă şi sânge; când păcătuieşte, sau cantitatea de apă creşte şi omul se îmbolnăveşte de hidropică, sau cantitatea de sânge creşte şi omul se îmbolnăveşte de lepră (Otto, Lexicon rabinicum). Aşa o fi fost atunci, dar azi, din cauza necumpătării şi a fărădelegilor limbii, în organismul celor mai mulţi oameni creşte tot mai mult cantitatea de alcool, droguri etc. şi avem tot mai multe lepre.

Ce este de făcut?

Prima lectură (Lev 13,1-2-44-46) prevedea excluderea leproşilor din tabără, din comunitate, ca fiind necuraţi.

Dacă s-ar exclude leprele de azi, tabăra lor n-ar fi oare mai mare decât a celor curaţi?

În lectura a II-a (1Cor 10,31-11,1), sfântul Paul dă o lege pentru fraţi, pentru a-i feri de molipsirea cu lepra păcatului. Imun faţă de lepra spirituală este acela care toate le face spre slava lui Dumnezeu, mergând pe calea carităţii faţă de aproapele, fără să privească la litera legii care ucide, ci la spiritul ei care dă viaţă (2Cor 3,6). Sufletul legii este şi trebuie să fie iubirea. O lege fără acest spirit duce la moarte, nu câştigă pe nimeni de partea ei, afară de cei care se lasă conduşi de Cel Rău.

Cifra 1 capătă valoare numai după cum ştie să-şi înşiruie în spatele său mai mulţi de zero. Legea este una fiindcă legislatorul este unul, Dumnezeu. Legea, provenind din spiritul lui Dumnezeu, vrea să ne înşiruie după el singur. Sfântul Paul, găsind în legea unică a lui Isus spiritul lui Dumnezeu, se consideră un zero şi se plasează în spatele lui Isus Cristos şi vrea să ne înşiruie şi pe noi în spatele lui. Cui îi dau valoare aceste zerouri? Lui unu, unicului Fiu al lui Dumnezeu; fără el nu avem nici o valoare. Dumnezeu singur este autorul legilor naturii şi toate se reduc la una, fiindcă el singur este iubire (1In 4,8) şi toate cele create din nimic sunt nulităţi apărute dintr-un zero absolut. Căpătăm valoarea lui unu datorită faptului că acesta este iubire. Numai acela care poartă amprenta iubirii se ridică la valoarea lui unu în spatele căruia se înşiruie o infinitate de zerouri. Iubirea creatoare a acestui unul-născut Fiu al lui Dumnezeu ne dă valoare de fii adoptivi şi de fraţi ai lui Cristos în măsura în care ştim să plasăm după Cristos, dar în faţa noastră, pe toţi leproşii şi toate leprele din lume. A-i plasa în faţă înseamnă a-i iubi.

În evanghelia Liturgiei cuvântului de azi (Mc 10,40-45) Isus îi dă o poruncă leprosului pe care l-a vindecat: Nu spune nimănui, dar du-te şi te arată preotului şi dă-i darul prescris de Legea lui Moise!

Moise voia să menţină în popor conştiinţa vie asupra răutăţii păcatului, care este un rău atât de mare încât este pedepsit de Dumnezeu cu cea mai teribilă boală, cu lepra.

Isus a venit să desăvârşească Legea lui Moise. Prin ce vrea Mântuitorul să ne arate că păcatul este un rău infinit mai grav decât lepra?

Mai întâi de toate Isus ne arată că leprosul nu este singur vinovat de păcat şi prin urmare nu trebuie lăsat să ducă povara bolii de unul singur. Faptul că Isus îl atinge, vindecându-l, constituie pentru noi păcătoşii o poruncă: Atingeţi-l cu credinţă şi-l tămăduiţi, fiindcă toate sunt posibile celui care crede (Mc 9,23). Pentru aceasta, când a trimis pe apostoli să predice evanghelia, după ce le-a dezvoltat conştiinţa propriei lor credinţe, le-a spus: Vindecaţi bolnavii! (Lc 10,9).

Legea spunea că acela care se atinge de un lepros devine el însuşi păcătos, un călcător al Legii şi, prin urmare, un necurat. Isus îl atinge pe lepros. Calcă Legea? Devine necurat? La rândul său cel vindecat a primit o poruncă severă de a nu spune nimănui cine l-a vindecat, dar el strigă în gura mare că Isus este medicul său supranatural şi adună în jurul lui Isus atâta mulţime încât era gata

să-l sufoce. A călcat porunca lui Isus? A devenit necurat? Păcătos public? S-a supărat Mântuitorul şi l-a pedepsit cumva? Nicidecum. Dragostea lui Dumnezeu, spiritul său din Legea dată lui Moise, oprea răul, dar caritatea lui Dumnezeu, revelată în Cristos, porunceşte să se facă numai binele; ea nu cuprinde numai un moment al vieţii, ca momentul vindecării leprosului, dar ne însoţeşte toată viaţa. Isus i-a poruncit să nu spună nimănui, ca nu cumva cel vindecat să aibă de suferit din partea vrăjmaşilor lui Isus, care i-ar fi putut refuza dreptul de a apărea în societatea celor sănătoşi, de a nu fi considerat în continuare un păcătos, aşa cum s-a întâmplat cu orbul din naştere, fiind persecutat nu numai el, dar şi părinţii lui datorită faptului că a fost vindecat de Mântuitorul (cf. In 9,1-22). Isus renunţă la propria cunoaştere şi slavă numai să-i fie bine celui vindecat. Va renunţa chiar la propria viaţă, ca nouă să ne fie bine pentru toată veşnicia. Dar se bucură când cel vindecat îşi ia crucea, acceptă orice risc, numai să-l facă tuturor cunoscut pe binefăcătorul său.

Prin trimiterea celui vindecat la preot cu darul prescris, Isus urmăreşte să prindă doi iepuri, cum se spune, adică să-i deschidă preotului ochii că Moise a scris Legea în vederea venirii lui Cristos-Mesia (cf. In 5,46) şi astfel să ajungă la credinţa în opera răscumpărării, fiindcă, aşa cum din acel dar prescris, care consta din doi porumbei, unul era jertfit şi cu sângele său era stropit celălalt, care îşi căpăta libertatea, tot aşa şi noi, prin sângele jertfei lui Isus de pe lemnul crucii ne dobândim mântuirea, libertatea, prin care devenim fii ai lui Dumnezeu (cf. In 1,12). Desăvârşirea stă în jertfa aceluia care vrea să biruie spiritul Legii, adică iubirea. De aceea, Isus i-a condamnat pe cărturarii şi pe fariseii care ştiau să dea legi în numele legii, dar pe care ei nu le împlineau, nu erau pătrunşi de spiritual adevăratului Legiuitor (cf. Mt 23,2-4).

Isus combate ideea că suferinţa este mereu cauzată de păcat. Ea este de trebuinţă omului pentru a ajunge la desăvârşire, la trecerea de la viaţa pur naturală la cea supranaturală prin învierea cunoscută şi acceptată responsabil. Numai suferinţa ne poate da cunoaşterea valorii acestei naşteri suprafireşti pe care trebuie s-o realizăm prin harul lui Dumnezeu şi cu consimţământul voinţei personale. Fără durere Dumnezeu ar înceta să ne mai fie învăţător, spunea Tommaso şi: Fiecare lacrimă învaţă pe cei muritori un adevăr, spunea Foscolo. Rolul crucii este didactic prin excelenţă: ca făpturi limitate n-am cunoaşte ce este fericirea, dacă n-am şti ce-i durerea.

Şi acum am ajuns, după aceste câteva constatări, la ideea centrală: cum a desăvârşit Isus Legea prin atingerea leprosului. În primul rând arătând că el este mai presus de lege, se poate atinge de orice bolnav, dar este imun faţă de boală şi păcat. Însă păcatul este un rău atât de mare încât a fost trebuinţă de un act al voinţei divine ca, pe cel imun faţă de suferinţă şi păcat, să-l facă păcat (2Cor 5,21) şi supus morţii (1Pt 3,18).

În al doilea rând, Isus desăvârşeşte Legea arătând că păcatul este incomparabil mai rău decât lepra, fiindcă îl compară cu neantul, cu nefiinţa, când spune despre Iuda Iscarioteanul, care l-a trădat, că i-ar fi fost mai bine de nu s-ar fi născut (cf. Mt 26,24).

Mântuitorul vrea să ne purtăm crucea de fiecare zi, indiferent că-i lepră sau cancer (Mt 16,24), dar păcatul nici să nu-l putem suferi în gând şi, pentru înlăturarea lui, nici o jertfă nu-i prea mare, precum scoaterea ochiului drept, tăierea mâinii drepte şi a piciorului în cazul în care ar fi ocazie de scandal (Mt 5,29-30). Ochiul drept, mâna dreaptă şi piciorul drept exprimă puterea. A-i scoate ochiul drept, a-i tăia mâna dreaptă însemna în Vechiul Testament a-i lua puterea (cf. Zah 11,17). Bolile trupeşti au trezit în sufletul lui Isus un sentiment de milă, de compasiune, dar păcatul i-a stors lacrimi, plânge asupra Ierusalimului (Lc 19,41), lăcrimează la mormântul lui Lazăr (In 11,35). Bolilor, şi chiar morţii, le porunceşte (cf. Lc 4,39), dar păcatul îl zdrobeşte şi parcă însăşi atotputernicia sa are trebuinţă de ajutor suplimentar, aşa cum s-a întâmplat în grădina Măslinilor când a asudat sânge (Lc 22,44) şi a fost trebuinţă de un înger care să-l întărească (cf. Lc 22,43). Celor ce suferă le făgăduieşte cerul (cf. Mt 5,1-14), dar pe cei care refuză să se convertească îi ameninţă cu focul iadului (cf. Mt 11,20-23). Isus se bucură de învierea trupească (aşa cum a fost în cazul celor trei: fiica lui Iair, fiul văduvei din Naim şi a lui Lazăr din Betania), dar proclamă că bucuria cea mai mare este cea cerească şi ea izvorăşte numai din convertire, din renunţarea la păcat (cf. Mt 15,7; 23-24).

Oricine este conştient de starea păcătoasă a sufletului său, să strige mai tare decât leprosul: Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!

Erau mulţi leproşi în acea vreme prin acele ţinuturi, dar s-a vindecat numai acela care, prin credinţă, a învins teama de oamenii care l-ar fi putut alunga cu pietre, a învins ruşinea de a apărea păcătos şi pedepsit de Dumnezeu, a făcut efortul dureros de a alerga, de a striga, de a îngenunchea, de a se ruga, de a se smeri…

Mai este cazul oare să comentăm ce trebuie să facă cel atins de lepra păcatului?

pr. Anton Dancă Ritul latin