Start > Ritul latin > Copilul drag al credinței

Copilul drag al credinței

3 October 2006
891 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a V-a de peste an (Anul B)

Iob constată cu durere că viața este un chin de dimineață și până seara și de seara până dimineața, că ar fi păcat dacă o viață atât de scurtă s-ar termina numai cu atâta: cu durerea încununată de moarte. Numai că Iob simte cum durerea, cu cât este mai mare, cu atât îl împinge pe om mai tare ca să-l caute pe Domnul, fiindcă simte ca absurd faptul ca viața să fie făcută numai pentru chin (lectura I-a).

Sfântul Paul constată că drumul vieții care duce la fericire trece prin toți oamenii. Din acest motiv el găsește cu cale să se facă totul pentru toți, ca toți să înțeleagă că sensul vieții este fericirea. Orientarea vieții spre fericire ne-o dă numai evanghelia și de aceea este necesar ca ea să ajungă la tot omul (lectura a II-a).

Evanghelistul Marcu, scump la vorbă, enumeră statistic o mulțime de minuni într-un mod atât de simplu și vag, ca și cum n-ar avea nici o importanță, decât doar ca să se știe că au fost făcute. Marcu spune, fără comentarii: El o ridică și o lăsară frigurile; sau: El vindecă pe mulți și alungă mulți diavoli. Câți a vindecat? Câți diavoli a alungat? Cum au reacționat cei vindecați? A crezut că nu ne interesează toate acestea? Cât de frumos descrie sfântul Ioan vindecarea orbului din naștere, parcă ne transpune în scenă (cf. In 9,1-41).

Renumitul medic francez, Alexis Carrel, necredincios la început, premiat cu Nobel în 1912, a mers la Lourdes, auzind că aici se fac minuni, pentru a se convinge. Când constată minunea cu propriile simțuri, o descrie în chip minunat, cu lux de amănunte; își schimbă viața, devenind un zelos apărător al neprihănitei. Așa mai merge, zic eu. Dar dacă Marcu numai menționează minunile este semn că Isus însuși în activitatea sa publică n-a pus accentul în primul rând pe acestea. De altfel, minunile pe unii chiar îi înspăimântau, cum s-a petrecut cu locuitorii din Gherasa, după ce Isus a eliberat pe un om posedat de diavol, au venit și l-au rugat să plece din ținutul lor (cf. Mc 5,1-17), aceasta din cauză că în acele vremuri erau mulți magi care se foloseau de știința lor ocultă și de cele mai multe ori făceau mai mult rău decât bine. Chiar Petru îi face lui Isus o cerere asemănătoare după pescuirea minunată: Depărtează-te de mine, Doamne, că sunt om păcătos (Lc 5,8). Și pe câți alții nu-i cuprindea frica în fața minunilor? Isus nu urmărea să înfricoșeze pe nimeni. Mântuitorul voia iubirea oamenilor, dar nu stoarsă cu forța, fiindcă în iubire nu este teamă (1In 4,18). I-a fost atât de greu să alunge frica din inimile oamenilor, deși se arăta atât de bun, chiar și de acei care căutau să-i fure minunea pe ascuns, ca acea femeie bolnavă de hemoragie (cf. Lc 8,43-48).

Încetul cu încetul oamenii au observat un lucru curios în viața lui Isus: pe cât era de puternic în a face binele, era total neputincios în a face rău cuiva și au căpătat atâta curaj încât s-au apropiat de el, de multe ori chiar cu obrăznicie, pentru a-l insulta sau chiar pentru a-l provoca să se folosească de puterea miraculoasă, de care erau siguri că o are chiar împotriva lor. Dar nu, el nu se folosește de puterea sa nici chiar pentru a se apăra pe sine. Este flămând, dar nu schimbă pietrele în pâini pentru a se sătura (Mt 4,2); este însetat, cere și așteaptă ca o simplă femeie samariteană să-i dea să bea (In 4,7); este pironit pe cruce și suferă îngrozitor, dar nu se roagă pentru sine ca Tatăl să-l elibereze, nici nu ascultă de glasul acelora care îi cer să se coboare pentru a vedea minunea și pentru a crede (cf. Mt 27,42).

Un autor englez zicea: Această rezervă pe care el o face în întrebuințarea puterii lui supranaturale formează capodopera lui Cristos: un miracol moral suprapus unui miracol fizic.

Ascultarea cuvântului lui Isus este un lucru mai de preț decât minunea. Când toți îl căutau pentru a vedea minuni și a beneficia de ele, Isus le spune ucenicilor: Să mergem în satele și orașele vecine ca să predic și acolo, fiindcă pentru aceasta am venit (Mc 1,38). Martei, care voia să-i pregătească lui Isus un ospăț minunat, îi răspunde că Maria a ales partea cea mai bună (Lc 10,42). Din ascultarea cuvântului se naște credința și din credință se nasc faptele de caritate (Gal 5,6) și din ele, ca dintr-o mamă, se naște minunea. Sutașul roman, care a venit la Isus să-l roage să vină și să-i vindece sluga, îi spune: Mergi și precum ai crezut să ți se facă ție și în acel ceas sluga i s-a vindecat (Mt 8,13); femeii bolnave de hemoragie îi spune: Încrede-te, fiică! Credința ta te-a mântuit (Mt 9,22); celor doi orbi care strigau: Ai milă de noi, Fiul lui David! le pune întrebarea: Credeți că pot să vă fac aceasta? și la răspunsul lor afirmativ le zice: Să vi se facă vouă după credința voastră și li s-au deschis ochii (Mt 9,29-30); numai la Nazaret, în localitatea sa de baștină, nu a făcut multe minuni. Cauza? Necredința lor (cf. Mt 13,58).

Toți oamenii ar vrea să vadă minuni, dar atât de puțini sunt acei care îi ascultă cuvântul și-i împlinesc voința. Ispititorul din pustiu îi cere semne și minuni (cf. Lc 4,3,13); fariseii și cărturarii îi cer semne și minuni, dar nu primesc (cf. Mt 12,38-39); Irod căuta să-l vadă, sperând în spectacolul unei minuni, dar nu primește (cf. Lc 23,8); nici de pe cruce nu coboară, deși i se cerea aceasta pentru a crede (cf. Mt 27,43). Isus a făcut minuni pentru cei care cred în cuvântul său, ca să se bucure de învierea lui, pentru a intra într-o mai mare intimitate cu Dumnezeu prin speranță și iubire. Cum poți spera să vezi împărăția lui Dumnezeu, dacă nu asculți, nu crezi și nu împlinești cuvântul Domnului?

Minunile lui Isus au arătat tuturor oamenilor că Dumnezeu este prezent în istoria omenirii, că susține pe toți cei de bunăvoință care duc lupta de eliberare de sub jugul păcatului, al diavolului și mai ales împotriva autosuficienței.

Minunile sunt o chemare la angajarea noastră totală de a fi, asemenea sfântului Paul, totul pentru toți.

Minunile sunt un semn că împărăția cerurilor a apărut deja pe pământ, că este în mijlocul nostru (Lc 17,21), că în Isus s-a făcut vizibilă dragostea lui Dumnezeu față de om; că el își realizează opera răscumpărării luând asupra sa neputințele noastre, cum spune profetul Isaia citat de evanghelistul Matei (8,17). Chiar dacă începutul împărăției lui Dumnezeu s-a bucurat doar de câteva minuni totuși ele dau motiv suficient de speranță că în cele din urmă Dumnezeu va înlătura moartea pe veci și va șterge orice lacrimă din ochii noștri (Ap 21,4). Putem grăbi ziua acestei eliberări încercând a lua asupra noastră necazurile, neputințele, bolile și chiar păcatele altora, aducând o clipă de bucurie, demonstrând prin speranța personală victoria binelui, că viața nu este o istorie povestită de un imbecil, cum spunea un personaj al lui Shakespeare, cât mai ales un mijloc necesar în a-l căuta pe Dumnezeu, un efort personal, uneori eroic, de a-l găsi, fiindcă dacă la viața naturală ne-am născut fără voia noastră, la viața supranaturală nu ne putem naște decât cu aportul voinței noastre, după spusele sfântului Augustin: Dumnezeu te-a creat pe tine fără tine, dar nu te mântuiește pe tine fără tine.

Să-l rugăm astăzi pe Isus ca să ne întindă mâna și nouă, să ne ridice din frigurile păcatului! Fiindcă, după spusele sfântului Ambrozie, febra ridică temperatura trupului de parcă arde, iar păcatul ridică temperatura sufletului, ba chiar îl incendiază, fiindcă febra noastră este zgârcenia; febra noastră este necurăția; febra noastră este destrăbălarea; febra noastră este ambiția; febra noastră este mânia, mai presus de toate, febra noastră este mândria, minciuna, lăcomia etc.

Doamne, întinde-ți mâna și spre noi și ajută-ne să ne ridicăm, ca să fim de folos altora, să te slujim pe tine în frații noștri, întinzând mâna tuturor acelora care au trebuință de caritatea noastră. Amin.

Ritul latin