Predici

Vă voi pune câteva întrebări provocatoare. Care dintre voi ar putea să-mi spună: Ce este timpul? Ce este veşnicia? Ce este viaţa? Ce este infinitul? Cât priveşte pe acesta din urmă – infinitul – Georg Cantor, matematician german (1845-1918), şi-a bătut capul până şi-a pierdut minţile şi tot n-a reuşit să-i dea o definiţie. Ca să nu avem dureri de cap în zadar, nu insist asupra răspunsurilor, fiindcă sfântul Augustin, care s-a străduit să dea o definiţie exhaustivă timpului, a rămas la concluzia: Dacă nu mă întrebi, ştiu ce este timpul; dacă mă întrebi, nu ştiu.

Dacă nu ştim ce este timpul, că este scurt, o ştim cu toţii, fiindcă şi cel mai bătrân om de pe pământ tot este înclinat să se plângă cu dreptul Iob: Scurte sunt zilele mele (14,5), sau să spună cu psalmistul: O mie de ani înaintea lui Dumnezeu este ca ziua de ieri care a trecut (Ps 89,4). Toţi suntem siliţi să tragem concluzia că suntem trecători, iar zilele noastre sunt ca o umbră pe pământ şi nu este nici o oprire (1Cor 29,15).

Lecturile de azi sunt în acelaşi ton. Iona anunţă numai patruzeci de zile de existenţă pentru marea cetate Ninive, capitala Asiriei din secolele 8-9 î.C. Sfântul Paul scrie corintenilor că timpul deja este scurt (lectura a II-a). Mai mult chiar, în evanghelia zilei am ascultat cuvintele lui Isus care spune că timpul deja a trecut, s-a împlinit, şi-a terminat menirea, iar noi trebuie să-i determinăm sensul.

Nu ne putem reţine de a nu ne întreba: De ce este atât de scurt timpul vieţii noastre şi unde duce? De ce Matusalem a trăit 969 de ani (Gen 5,27) şi omul de azi abia ajunge la 60-70 de ani? De ce Noe a trăit 950 de ani (Gen 9,29) şi atâţia alţii nu ajung nici la nouă ani, ba nici chiar la nouă luni? Ne răspunde sfântul Ioan Gură de Aur: Dacă trăim pe pământ 100, 200 sau 2000 de ani, nu este oare tot timpul vieţii acesteia numai un vis de noapte în comparaţie cu veşnicia? Ca un fum au trecut zilele vieţii mele, zice psalmistul (Ps 101,4).

Cel mai bun răspuns îl găsim tot în lecturile de azi. Iubirea infinită îl sileşte pe Dumnezeu pentru a-l atrage pe om la sine (lectura I-a); îi dă timp scurt pentru a-l determina să se convertească spre Creatorul său în graba cea mare. Acelaşi lucru îl cere şi sfântul Paul credincioşilor din Corint: drumul spre Dumnezeu nu trebuie să fie barat de nimic, nici de suferinţe, nici de bucurii, nici de sărăcie, nici de bogăţie, nici de căsătorie, nici de văduvie etc. Principiul lumii păgâne era: Carpe diem! Apucă tot ce-ţi oferă clipa prezentă! Era vorba de plăceri, onoruri, averi: Iată bucurie şi veselie, boi tăiaţi şi oi înjunghiate; îmbuibare cu carne şi beţie: “Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Is 22,13).

Principiul lumii creştine trebuie să fie: Carpe Deum! (Intră în intimitatea lui Dumnezeu!) Cine este conştient de ceea ce trebuie să aibă veşnic, se grăbeşte şi, timpul scurt devine motiv de bucurie, fiindcă poate spune cu sfântul Paul: Doresc să mor şi să fiu cu Cristos (Fil 1,23), fiindcă a muri mai devreme este un câştig (Fil 1,21). Apostolul Paul ne îndeamnă să trăim bucuria unei împliniri în timp drept garanţie a unei bucurii veşnice. Acelaşi lucru l-a cerut şi Isus ucenicilor săi când i-a trimis să predice bucuria sosirii împărăţiei lui Dumnezeu; să nu ia cu ei nici desagă, nici două haine, nici bani la chimir, să nu zăbovească pe la mese, prin case sau să salute pe cei pe care îi întâlnesc pe drum etc. (Lc 10,4); să se grăbească pentru a trăi cât mai repede bucuria împlinirii misiunii apostolice. Timpul scurt este o chemare urgentă la bucurie. Înţelegem mesajul?

Timpul este creat şi ne este dat în dar, iar prin opera răscumpărării lui Cristos devine o cucerire, deoarece Mântuitorul a distrus moartea şi a făcut să strălucească viaţa prin evanghelie (2Tim 1,10). Prin Cristos noi cucerim mult în timp scurt şi ştim din proprie experienţă că oricine se bucură mai mult de ceea ce cucereşte decât de ceea ce primeşte de pomană, asemenea femeii păcătoase care cucereşte mult în timp scurt, cum spune Isus: I se iartă mult, fiindcă a iubit mult (Lc 7,47), deşi era la picioarele lui doar de câteva clipe. În acest sens timpul este scurt, nu pentru că se sfârşeşte repede, dar pentru că prin el începe o eră nouă, legată direct de veşnicie şi Isus este această legătură dintre timpul cosmic şi veşnicie, dintre trecut şi viitor, fiindcă numai Isus este prezentul, el este cel ce este, el este însăşi împărăţia lui Dumnezeu prin învierea sa glorioasă şi în care Tatăl îşi află toată bunăvoinţa, pacea (Mt 17,3).

Timpul acesta scurt are un sens şi sensul o cheie, pe care, cine o află, îşi găseşte toată bucuria. Cheia este evanghelia; ea fiind obiectul credinţei şi al veşniciei, deoarece este obiectul iubirii şi ne conduce pe sensul unic: la credinţa în iubire. Credinţa în iubirea lui Isus faţă de noi este siguranţa speranţei noastre în înviere, în faptul că şi în noi Tatăl îşi poate găsi toată bunăvoinţa, pacea.

Timpul scurt intensifică suferinţa care dă convingerea apropiatei eliberări prin învierea Domnului. Pentru cel fără speranţă clipa este veşnicie şi viaţa un iad, de care caută să scape prin sinucidere.

În Silezia sunt nişte amvoane curioase, în formă de balenă. Predicatorul trebuie să urce la amvon prin pântecele balenei şi apoi să apară în faţa credincioşilor prin gura ei larg deschisă. Semnificaţia este următoarea: în faţa comunităţii poate să-şi deschidă gura şi să poată vorbi cu drept şi autoritate numai acela care, trecând prin mari dureri, ca prin chinurile facerii, prin care a trecut profetul Iona, a ajuns să înţeleagă necesitatea convertirii şi a experimentat eliberarea din partea lui Dumnezeu, cum spune şi tatăl din parabolă fiului mai mare: Acest frate al tău era mort şi a înviat (Lc 15,32). Isus, Fiul Tatălui veşnic, s-a făcut timp scurt (de doar 33 de ani) şi a comprimat în inima sa toată durerea, până la transpiraţia de sânge şi disperarea de pe cruce (Lc 22,44; Mc 15,34), a intrat în pântecele pământului, ca Iona în pântecele chitului) şi a ieşit prin gura mormântului, a experimentat suprema eliberare din ghearele morţii; ca urmare, fiind mai mare decât Iona (Mt 12,41), ştie ce ne cere printr-o convertire cât mai rapidă, fiindcă diavolul se coboară la noi cu mare mânie, ştiind că are puţină vreme (Ap 12,12). Şi noi să zăbovim?

Timpul scurt şi-a pus amprenta pe primele comunităţi creştine atât de mult încât ele s-au numit şi se numesc până azi parochii, adică oameni călători. Călătorul nu zăboveşte mult timp într-un loc şi nici creştinul mult timp pe pământ, fiindcă se grăbeşte să ajungă la ţintă: la Dumnezeu în patria cerească. Pe un pod indian din antichitate s-a descoperit o inscripţie dintr-un verset atribuit lui Isus, care spune aşa: Pe pod treci, dar locuinţa nu ţi-o faci pe el. Timpul este podul de trecere în veşnicie.

Timpul, cu cât este mai scurt, cu atât este mai preţios. Clipa este preţioasă ca şi viaţa unui om, a spus marele scriitor german Schiller (1759-1805). Să nu o pierdem, fiindcă de ea depinde fericirea veşnică.

Filozoful Seneca (4 î.C.- 65 d.C.) obişnuia să spună: Zgârcenia este un viciu; numai zgârcenia cu timpul este o virtute; şi adaugă: Cineva, care n-ar admite nimănui să-i răpească pământul său şi ar recurge la arme, sau cel puţin la judecători, dacă s-ar ivi cea mai mică neînţelegere între el şi vecinii săi pe tema hotarelor reciproce, lasă să-i fie răpit timpul de tot felul de oameni. Nu vei găsi pe nimeni care să consimtă să-şi împartă banii săi cu tine, dar cât priveşte timpul, îl împarte cu oricine se întâlneşte. Câtă nechibzuinţă! Un tânăr de douăzeci de ani a trăit de la naştere 10.512.000 de minute, un om matur, de cincizeci de ani, a trăit 26.280.000 de minute şi un bătrân de nouăzeci de ani a trăit 47.304.000 de minute. Să ne închipuim că fiecare minut s-ar asemăna cu o monedă care ar purta întipărită intenţia pe care au avut-o în acel moment. Intenţia bună poartă chipul lui Isus şi devine de aur; intenţia rea poartă chipul Satanei şi devine smoală. Câte minute sunt în viaţa mea cu chipul de aur al lui Isus şi câte sunt de smoală purtând chipul Satanei? Cu cele de aur pot să mă prezint la poarta paradisului, dar cu cele de smoală numai la poarta iadului.

O legendă spune că într-o zi îngerii păzitori ai oamenilor de pe pământ s-au prezentat înaintea lui Dumnezeu şi s-au plâns că nu ştiu ce să mai facă, fiindcă oamenii s-au făcut deosebit de răi, au timp pentru toate relele, numai pentru rugăciune nu. Domnul Dumnezeu i-a întrebat: Voi ce părere aveţi, ce ar trebui să fac pentru ei? Îngerii au spus: Doamne, măreşte-le ziua cu o oră şi noi le vom spune că este darul tău numai pentru ca ei să se roage. Bine, a zis Domnul. Şi ziua s-a făcut de 25 de ore. Dar oamenii nu s-au rugat. Îngerii au venit trişti să dea raportul: Doamne, oamenii tot nu se roagă. Domnul i-a întrebat iarăşi: Dar voi, ce credeţi că ar trebui să le mai fac? Îngerii şi-au dat părerea: Doamne, fă-le ziua numai de 20 de ore! Îşi vor da seama cât de scurtă este viaţa şi cât de repede vine judecata ta şi aşa se vor ruga. Domnul a aprobat cererea şi viaţa a devenit mai scurtă. Veniţi la raport, îngerii s-au plâns că oamenii sunt tot răi. Ce-i de făcut? i-a întrebat Domnul. N-au mai avut replică şi Dumnezeu

le-a spus: Rugăciunea nu este o problemă de timp, ci de iubire. Cine mă iubeşte găseşte timp suficient în 24 de oare din 24. Şi a lăsat timpul ca mai înainte.

Noi suntem conştienţi că timpul creat de Dumnezeu este al lui Dumnezeu şi trebuie să i-l dăm aşa cum şi cât ne-a dat?

Să spunem cu psalmistul: Te voi lăuda pe tine, Doamne, din toată inima mea; voi istorisi toate minunile tale (Ps 9,2); Voi vesti fraţilor mei numele tău, te voi preamări în mijlocul adunării poporului (Ps 22,23). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin