Predici

Tema Liturgiei cuvântului de azi este chemarea. Venind din partea lui Dumnezeu, chemarea este un semn al iubirii sale. Din lectura I desprindem faptul că Dumnezeu îl cheamă pe copilul Samuel pentru misiunea de profet; în lectura a II-a, sfântul Paul ne arată că trupul, adică întreaga fiinţă umană, este chemat la înviere; evanghelia zilei pune în lumină faptul că Isus îi cheamă pe primii trei bărbaţi pentru a-i face apostoli.

Admirabilă a fost Ana, mama profetului Samuel. Nu avea nici un copil. La îndemnul soţului, Elcana, s-a dus la templu cu daruri. Aici s-a rugat şi a făgăduit lui Iahve că, dacă îi va da un prunc de parte bărbătească, îl va consfinţi Domnului. Se ruga cu atâta înfocare încât preotul Eli, care o supraveghea, a crezut că este beată şi a dojenit-o, zicându-i: Până când vei sta aici beată? Trezeşte-te şi pleacă din faţa Domnului! Ana i-a răspuns: Nu, domnul meu, eu sunt o femeie cu inima copleşită de tristeţe; n-am băut nici vin, nici bere, ci îmi dezvălui sufletul înaintea Domnului. Nu mă socoti femeie netrebnică, deoarece din durerea mea cea mare şi din întristarea ce mă apasă am vorbit până acum. Eli a binecuvântat-o şi ea a plecat (1Rg 1,9-28). Domnul i-a ascultat nu numai ruga de a-i da un prunc, ci l-a chemat pe copilul ei să fie profet. Samuel răspunde: M-ai chemat, iată-mă. Vorbeşte, Doamne, că slujitorul tău ascultă. Din acel moment Domnul era cu el, iar Samuel nu lăsa să cadă pe pământ, să rămână fără rost, nici unul din cuvintele Domnului. Această atenţie faţă de cuvântul Domnului îl face nu numai profet, ci preot la Silo, judecător în Israel şi el va pune bazele monarhiei, pregătind calea domniei lui Mesia care se va naşte din neamul regelui David.

Chemarea noastră este Isus.

Cu rugăciuni, oboseală şi lacrimi, cu post şi cu sudori de sânge, Isus cere de la Tatăl o mireasă. Da, o mireasă care să ajungă până la identificarea cu sine. Când Dumnezeu l-a chemat pe Samuel, acesta a răspuns: Vorbeşte, Doamne, că slujitorul tău ascultă. Samuel a căpătat autoritate fiindcă Domnul era cu el şi n-a lăsat să se piardă nici un cuvânt care i-a fost încredinţat. Isus, mai mult decât Ana, mama lui Samuel, s-a rugat zi şi noapte ca mireasa sa, sfânta Biserică, să-i asculte glasul şi să-i păstreze în inimă toate cuvintele. Isus ne cheamă să-i devenim mireasă, Biserică, pe diferite căi. Pe Andrei şi Ioan i-a chemat prin glasul lui Ioan Botezătorul, care le-a spus, arătându-l pe Isus: Iată mielul lui Dumnezeu; pe Simon îl cheamă prin fratele său Andrei, care îi zice: L-am aflat pe Mesia şi îl duce la Isus. Pe noi ne cheamă prin glasul preoţilor; pe copii prin glasul părinţilor şi educatorilor. Îi răspundem ca Samuel?

În multe părţi ale lumii creştinii se plâng de lipsa preoţilor: Nu mai avem chemări la preoţie şi la viaţa consacrată. Or, chemări sunt. Isus cheamă mereu, dar tinerii nu răspund fiindcă s-au născut fără mame. Fără mame? Da, fără să fi supt o dată cu laptele de la sân şi credinţa; credinţa Anei. Nu au taţi, ca Elcana, care să dea soţiei daruri pentru templu, ci au bani pentru băutură, distracţii, anticoncepţionale, avort etc.

Pe când Isus vorbea mulţimilor, o femeie a strigat: Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt. Isus i-a răspuns: Ba mai fericiţi sunt acei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc (Lc 11,27-28). Preacurata mamă a lui Isus, Maria, şi-a găsit fericirea în ascultarea şi păstrarea cuvântului lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, iar apoi cuvântul veşnic s-a făcut trup din trupul ei. Prin urmare şi mireasa, Biserica, pentru a fi fericită, trebuie să păzească şi să asculte cuvintele Mirelui divin. În măsura în care cuvântul lui Cristos rămâne în noi, în acea măsură noi devenim Biserică, mireasă profetică a lui Isus, plină de apostoli sfinţi.

Sfântul Paul pune în evidenţă faptul că mireasa lui Isus, Biserica, trebuie să fie curată, nepătată, sfântă. Numai aşa îşi poate duce la îndeplinire misiunea de mireasă, de a vesti învierea Domnului (1Cor 6,13-20). Fără sfinţenie Biserica nu este credibilă. Apostolul îi avertizează pe creştinii din Corint, ispitiţi de apucăturile păgâne că prin prostituţie se aduce cult zeiţei Afrodita şi se poate intra în legătură cu divinitatea, că o astfel de practică este împotriva chemării lor de a avea viaţa cea nouă, de a avea parte de îngerizare în ziua de apoi, deoarece păcatul cărnii constituie o nedreptate comisă contra Creatorului, un sacrilegiu faţă de trupul mistic (ekklesia), o profanare a templului Duhului Sfânt, o apostazie faţă de credinţă (revenire la cultul zeiţei Afrodita) şi un ultragiu adus propriului trup, fiindcă numai Domnul este pentru trup, adică numai el îi poate da adevărata măreţie.

Dumnezeu, care l-a înviat pe Cristos, ne va învia şi pe noi cu puterea sa. Puterea lui Dumnezeu este curăţia noastră, care ne face temple ale Duhului Sfânt, adică depozite de iubire. Chemarea noastră este de a-l preamări pe Dumnezeu în acest templu prin rugăciune, pomană, jertfă, muncă etc. ca să se cunoască şi să se accepte mesajul divin al mântuirii de către toţi oamenii de pe pământ. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este sufletul apostolatului (LG). Apostolatul constă, mai presus de toate, în a descoperi şi în a comunica tuturor oamenilor caritatea lui Dumnezeu (Conciliul Vatican II, AG 10).

Napoleon Bonaparte, împăratul francezilor, înainte de a repurta acea victorie răsunătoare din Egipt, a spus soldaţilor săi: Soldaţi, am nevoie de voi. A fost suficient ca ei să se arunce ca leii în luptă. Biserica se adresează tuturor celor botezaţi, angajaţi în luptă pentru împărăţia lui Dumnezeu: Creştinilor de pretutindeni, am nevoie de voi! Şi noi ce facem? Conciliul Vatican II ne avertizează: Toţi cei uniţi prin Botez au dreptul şi datoria de a fi apostoli. Sfântul Vasile, ca şi sfântul Augustin, au acelaşi îndemn: Priviţi la mădularele trupului vostru cum se slujesc şi se ajută reciproc! Ochiul călăuzeşte picioarele, mâinile apără capul şi toate se silesc să ajute partea cea mai slabă, rănită sau bolnavă. La împărţirea alimentelor fiecare mădular ia pentru sine numai cât îi este necesar, lăsând restul pentru celelalte. Legătura dintre ele este atât de strânsă încât stomacul, de exemplu, nu se poate să sufere fără să resimtă şi capul. Şi de suferă un mădular, toate suferă împreună, sau de se slăveşte un mădular, se bucură toate împreună, după spusele sfântului Paul (1Cor 12,26). Dacă se întâmplă ca piciorul să calce pe un spin, ce este mai îndepărtat ca ochiul de picior? Şi totuşi ochii sunt primii care aleargă să-l caute, trupul se încovoaie ca să dea posibilitatea mâinilor să-l scoată, limba exprimă oftatul tuturor şi imploră ajutorul celor din jur. Ochii, mâinile, trupul, capul şi limba nu au nimic, are numai piciorul; cu toate acestea, toate îi sar într-ajutor. Iată terenul apostolatului nostru: să avem faţă de toate membrele trupului lui Cristos aceeaşi grijă pe care o avem faţă de noi înşine. Când cineva nu mai are ce oferi, poate oferi însăşi neputinţa, lipsa, suferinţa de a nu putea face mai mult ca pe o jertfă spirituală plăcută Domnului, fiindcă însuşi Duhul Sfânt se roagă în fiecare cu suspine negrăite pentru fiecare.

În anul 1926, preotul Labbé îşi intensifica activitatea sa misionară printre chinezii veniţi la Paris pentru studii. Studentul Xi-Chen, conducătorul acţiunii anticreştine, vine şi-i cere cărţi de religie, nu pentru a se converti, ci pentru a şti ce trebuie să atace. Pentru convertirea lui, preotul s-a dus la o tânără bolnavă de mai mulţi ani şi i-a vorbit astfel: Domnişoară, te rog stăruitor, de acum înainte îndură suferinţele pentru convertirea unui student chinez şi cere de la Dumnezeu, dacă trebuie, chiar să-ţi intensifice durerile. Tânăra generoasă, cu ochii plini de lacrimi, promite. După câteva săptămâni, într-o seară târziu, preotul soseşte acasă. Xi-Chen îl aştepta în prag. Ce vrei? l-a întrebat preotul. Vreau să mă fac creştin, ca să-i pot spune lui Dumnezeu “Tată” şi lui Isus “tu eşti fratele meu”, ca să simt prezenţa lui Dumnezeu în mine. Era ora 24 fără un sfert. Părintele a aflat a doua zi că tânăra murise în acea noapte la ora 24 fără 20 de minute.

Cui nu-i stă la îndemână un necaz, o durere, o încercare pe care să le poată oferi pentru a mări frumuseţea feţei miresei lui Cristos?

La cuvântul lui Ioan Botezătorul: Iată mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care s-a jertfit şi se jertfeşte necontenit, sau, după cum spune Blaise Pascal: Isus va fi în agonie până la sfârşitul lumii, pentru mireasa sa, sfânta Biserică, prin care vrea să atragă pe toţi oamenii la mântuire, să-i răspundem ca Samuel: M-ai chemat?

Iată-mă!

Când se ştie că este o nuntă, foarte mulţi vin la biserică să vadă mireasa. Mulţi ajung la Cristos când ne văd pe noi? Suntem mireasa lui Cristos în rochie albă? Iată-l pe acela care ia asupra sa păcatele lumii. Să-i oferim toate ale noastre, ca pe acest pământ să putem fi mireasa sa profetică vestind lumii învierea, ca apoi în viaţa veşnică să participăm la ospăţul de nuntă (cf. Ap 19,1-10).

Să continuăm sfânta Liturghie prin repetarea rugăciunii de la început: Revarsă asupra noastră, Doamne, Duhul tău de iubire pentru ca, hrăniţi de unica pâine cerească, să fim o singură inimă şi un singur suflet în slujirea ta. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin