Predici

Actele Conciliului Vatican II ne furnizează motive autentice pentru a face din această zi o sărbătoare cu adevărat domnească. Cristos este Domnul (1Cor 8,6). Despre unul sau altul se poate spune: A fost un domn, adică s-a comportat la înălţime din toate punctele de vedere, dar despre Isus trebuie să mărturisim mereu că el este Domnul, fiindcă s-a comportat domneşte nu numai când a trăit ca om pe pământ, ci s-a înălţat de-a dreapta Tatălui pentru a perpetua comportamentul său domnesc de pe pământ, continuând să facă bine, trimiţându-l mereu pe Duhul Sfânt ca să realizeze îndumnezeirea lumii, să-i facă domni pe oameni prin prezenţa sa din Euharistie, care constituie izvorul şi culmea întregii evanghelizări, ea este centrul comunităţii creştine (PO 5), în ea este conţinut tot binele spiritual al Bisericii, adică pe însuşi Cristos – Paştele nostru (PO 5), prin Euharistie, Biserica trăieşte şi creşte mereu (LG). Oare nu sunt aceste motive suficiente pentru a-l aclama mereu, dar mai ales azi, pe Isus ca Domn? Nici intrarea lui Isus în Ierusalim în ziua de Florii ca rege mesianic n-a fost mai impunătoare ca o procesiune bine organizată de Joia Verde: corturi, covoare, lumânări aprinse, haine de sărbătoare, cântări, muzică de fanfară, dangăte de clopote şi clinchete de clopoţei, copii în haine albe ca îngerii şi cu coşuleţe pline de petalele celor mai frumoase flori pe care le aruncă în faţa sfântului Sacrament etc. toate înalţă, emoţionează şi fac să ne simţim în siguranţa zilei de mâine când Isus va veni pe norii cerului înconjurat de îngerii şi sfinţii săi (Mt 25,31), ca să ne ia cu sine (cf. 1Tes 4,16-17), ca acolo unde este el ca Domn acum şi mijloceşte pentru noi, să fim şi noi cândva (cf. In 17,24).

La Cina cea de Taină, când Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o ucenicilor zicând: Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu, şi apoi luând paharul, mulţumind, l-a dat şi le-a zis: Acesta este sângele meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă (Mc 14,22-24), nu a înfiinţat Euharistia numai pentru a fi o simplă taină, un gest istoric de impresie, ci pentru a se dovedi domn în conducerea credincioşilor pentru a trece de la moarte la viaţă (cf. 1In 3,14), la înviere, la fericire totală, adică la Tatăl (cf. In 6) şi, având această convingere, să mărturisim prin viaţa noastră domnia lui, mai mult decât evreii care i-au spus lui Moise: Toate poruncile, pe care ni le-a dat Domnul, le vom păzi (lectura I-a), fiindcă pentru noi porunca Domnului ne face domni. Euharistia este porunca noii alianţe (cf. Lc 22,19) prin care trupul şi sângele Domnului trec în trupul şi sângele oamenilor pe care îi duce la ospăţul veşnic (Lc 22,18), ca toţi să ştim toate (cf. In 16,23). În acea zi ni se va dovedi Domn pe veci prin schimbarea credinţei noastre în ştiinţa lui Dumnezeu, ca bucuria să ne fie deplină şi sărbătoarea veşnică.

Cristos Domnul a pus sigiliul pe noul document al alianţei prin propriul său trup şi sânge şi ni l-a lăsat în Euharistie, nu numai pentru a face din om un domn, dar mai ales pentru a face o nouă comunitate cu caracter domnesc (lectura a II-a), care numai prin Euharistie devine o împărăţie de preoţi (cf. 1Pt 2,9; Ap 1,6), o împărăţie regală, sfântă, catolică, apostolică şi de lumină pentru toate neamurile pământului, temelie şi coloană a adevărului (1Tim 3,15).

Primii creştini, uniţi la frângerea pâinii şi în rugăciune (Fap 2,46), marchează caracterul domnesc al Bisericii primare.

Domnii acestei lumi, puşi pe căpătuială şi pe tiranie, se simt ameninţaţi şi trec la luptă. Numai că o comunitate de domni, formată din acei oameni care ştiu să trăiască pentru a fi fericiţi fericind pe alţii, formează un zid inexpugnabil în faţa porţilor infernale. Tăria zidului o dă domnia creştinilor care se întăresc mereu prin Euharistie. Într-o relatare a unui istoric păgân, Pliniu cel Tânăr făcută împăratului Traian, se spune că Biserica, pe care el o numeşte molimă, s-a răspândit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare. Creştinii obişnuiesc să se adune într-o zi anumită în zori, să înalţe pe rând imnuri de preamărire lui Cristos ca unui zeu. Această adunare a primilor creştini la frângerea pâinii, la rugăciune şi ascultarea cuvântului, suferinţele pe care trebuiau să le îndure din această cauză, i-a făcut Euharistie; sau, după cum se exprimă sfântul Paul: Împlinesc în trupul meu cele ce lipsesc pătimirii lui Cristos, pentru trupul său, care este Biserica (Col 1,24), la fel şi ei, au devenit cooperatori cauzali la creşterea trupului mistic. Ce a lipsit pătimirii lui Cristos pentru trupul său mistic? Domnii, adică acei colaboratori care să se ofere împreună pentru mântuirea lumii, să-şi dea şi viaţa pentru înălţarea lumii. Sfântul Paul vrea să spună: Dacă atunci n-am fost domn, trebuie să fiu acum, trebuie să mă ofer pe mine însumi, trebuie să mă dau tot, aşa cum Isus mi s-a dăruit total. Creştinii au aceeaşi datorie.

Semnificative sunt cuvintele unui renumit scriitor francez, Francois Coppée, citez: Mulţumită sfintei Euharistii, strămoşii noştri s-au bucurat în timpuri mult mai grele ca ale noastre de pace interioară şi de încredere. Vrea să spună că Euharistia i-a făcut să domnească, să fie domni faţă de cei din jur şi să se bucure de pace interioară.

Legouvé, membru al Academiei Franceze, scria fiului său cu intenţia de a-l determina să devină domn prin Euharistie, următoarele: Dacă las la o parte taina şi privesc prezenţa reală ca un fapt, ce-mi rămâne înainte? Una dintre cele mai mari mângâieri ale sufletului omenesc (aceea de a fi domn în faţa oricărei greutăţi). Fiul meu, am văzut-o pe scumpa ta mamă în spasmele durerii liniştindu-se numaidecât după primirea sfintei Împărtăşanii şi surâzând în faţa propriilor suferinţe. Mi-ar fi scârbă de mine însumi dacă asemenea amintiri nu mi-ar inspira respect. Ceea ce are putere să facă să strălucească atât de minunat faţa omenească nu poate fi decât sfânt.

Minunat este caracterul domnesc al Euharistiei din noi! Din toţi, oare?

Când Rabindranath Tagore (+1941), mare poet indian premiat cu Nobel, a vizitat ţara noastră şi a intrat în unele biserici, a spus: În bisericile acestea miroase a mort. Probabil că voia să spună că acolo unde Euharistia nu face domni, se instalează doar mirosul de tămâie şi de lumânări fumegânde; sau, poate a voit să spună că sunt goale ca nişte cavouri învechite, în care nu mai este nimic decât mirosul de mort care se mai desprinde din zidurile lor.

Cu mai mulţi ani în urmă, un misionar din Africa a trimis o notiţă dintre cele mai grăitoare la o revistă misionară cu următorul conţinut: Când am venit în sătişorul acesta din inima pădurii, am găsit în mijlocul lui o bisericuţă şi toate casele aranjate în formă de cerc în jurul ei, în aşa fel că toate aveau faţa şi ferestrele îndreptate spre dânsa. Întrebându-i pe cei care le-au făcut în felul acesta, mi-au răspuns: “Ca din casele noastre să putem privi oricând spre biserică, unde este Domnul Isus în altar, şi să-i trimitem cu cinste închinăciunile noastre”.

Minunat exemplu de credinţă şi de recunoştinţă!

Sfântul Ioan Vianney, vizitând un colegiu, a văzut copiii care făceau probe de aruncat flori înaintea preasfântului Sacrament la procesiunea de la Joia Verde şi le-a spus: Dragii mei, când veţi arunca florile înaintea lui Isus, puneţi printre petale şi inimile voastre! Iar sfânta Tereza a Pruncului Isus, fiind sacristană, când punea ostiile la consacrat, le săruta zicând: Când va veni Isus, să găsească aici sărutul meu de iubire.

Acelaşi îndemn vi-l dau tuturor: Întâmpinaţi preasfânta Taină cu florile virtuţilor: cu credinţă, speranţă şi mai ales cu multă, multă iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele! Fiţi domni faţă de toţi, ca Isus să domnească în inimile voastre cu pace şi fericire! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin