Predici

Adevărul de credinţă că În Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Catehism), se învaţă încă de pe genunchii mamei şi, deşi se repetă toată viaţa, perfect nu-l vom înţelege nici în viaţa veşnică, deoarece constituie un secret personal la gradul trei, fiindcă aparţine numai lui Dumnezeu şi, dacă ar fi posibil unei creaturi să-l înţeleagă, ar fi ca Dumnezeu, nu prin har, ci prin natură, ceea ce este imposibil. Din acest motiv mă voi mărgini la cuvintele pline de înţelepciune ale lui Toma de Kempis din Imitaţiunea lui Cristos, anume: Ce-ţi foloseşte să discuţi lucruri sublime despre Sfânta Treime, dacă n-ai smerenia prin care să fii plăcut Sfintei Treimi?

Într-adevăr, vorbele înalte nu-l fac pe om sfânt şi drept, ci viaţa virtuoasă îl face plăcut lui Dumnezeu (Cap. I,7-8).

Pentru a ajunge la contemplarea Preasfintei Treimi, este necesar să pătrundem în noi înşine şi să vedem dacă găsim urmele lăsate de Cristos! Pe unde trece Fiul Omului lasă urme minunate. Treimea cerească îşi face simţită prezenţa pe pământ, acolo unde păşeşte Isus. Când Fiul Omului a păşit în apa Iordanului s-a deschis cerul, s-a desfăcut misterul lui Dumnezeu: Tatăl afirmă că Fiul Omului este Fiul său iubit şi Duhul Sfânt confirmă spusele Tatălui prin apariţia sa de porumbel, simbol al curăţiei, păcii şi iubirii. Începutul activităţii publice, acela de a-i conduce pe oameni la Tatăl – Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (Mt 3,16-17; In 14,6) – îşi găseşte confirmarea în munca apostolică pe care Isus o încredinţează ucenicilor săi: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Mt 28,19).

Asemănarea noastră cu Dumnezeu este sufletul, deşi şi trupul este opera mâinilor sale, dar cum Isus ne spune că acesta nu foloseşte la nimic (cf. In 6,63), să pornim pe urmele Creatorului întipărite de Cristos în sufletul nostru! Sufletul, spiritual din fire, poartă în sine raţiunea, voinţa şi memoria. Putem spune că sufletul are de la Tatăl raţiunea de a fi; de la Fiul are voinţa de a ne mântui şi de la Duhul Sfânt memoria de a nu uita în veci binefacerile Domnului. Mai mult decât atât, pe Tatăl îl caracterizează, în sânul Preasfintei Treimi, eficacitatea: naşte din veşnicie pe Fiul în sânul său, contrar naşterilor din lume, care se exteriorizează şi viaţa Fiului rămâne mereu în unire cu Tatăl – Eu şi Tatăl una suntem (In 10,30) şi numai pentru aceasta îl putem numi Fiul Tatălui (In 1,18) şi apoi Fiul Omului, fiindcă numai pe acesta l-a pecetluit Dumnezeu Tatăl (In 6,27). Tatăl creează în timp toate lucrurile, întregul univers (cf. 1Cor 8,6; Ef 3,9) şi îşi continuă lucrarea într-un chip minunat – Tatăl meu lucrează şi eu lucrez (In 5,17). Opera Tatălui şi a Fiului, la care se lucrează zilnic, este Biserica. O vedem în lume, dar ea are tendinţa imanenţei în Dumnezeu şi, deşi peregrinează pe pământ până în clipa desăvârşirii totale, rămâne temelia şi coloana adevărului (1Tim 3,15) în lume, fiind compusă din acele mădulare care s-au născut din Dumnezeu (cf. In 1,12-13). Lucrarea divină de încorporare a Bisericii în sine constituie o naştere minunată, dătătoare de armonie şi unitate (cf. Col 3,2), ceea ce ne ajută să înţelegem ceva, dar mai ales să credem totul, despre minunata naştere a Fiului din veci din Tatăl.

Ce are sufletul nostru asemenea Tatălui? Raţiunea, inteligenţa.

Raţiunea omului este mereu creatoare, inventivă, mereu naşte idei, concepte care revoluţionează totul în jurul său, lucrând cu un scop bine definit de Tatăl încă din paradisul pământesc, prin misiunea încredinţată lui Adam (cf. Gen 1,28; 2,15; 3,17).

Ce caracterizează pe Fiul? Voinţa de a împlini voinţa Tatălui. A venit în lume ca să facă voinţa Tatălui (cf. Ps 40,8-9; Evr 10,7); hrana sa pământească a constat din împlinirea voinţei Tatălui (cf. In 4,34); a murit pe lemnul crucii pentru a împlini voinţa Tatălui (cf. Lc 22,42; In 19,30). Această împlinire desăvârşită a voinţei Tatălui i-a adus învierea, înălţarea la cer şi dreptul de a şedea la dreapta Tatălui (cf. Fil 2,7-10), ca Fiu al Omului, unde, bucurându-se de meritele infinite în faţa Tatălui, îi poate atrage la sine pe fiii oamenilor.

Ce are sufletul nostru asemenea Fiului? Voinţa? Voim cum voieşte Isus? Oricine va face voia Tatălui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă (Mt 12,50). Păcatul strămoşesc a slăbit voinţa omului într-o măsură mult mai mare decât raţiunea, fiindcă ea a fost înclinată de Şarpele viclean să mănânce din pomul oprit (Gen 3,1-7). Pentru redresarea voinţei umane, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne dea exemplu de împlinire a voinţei Tatălui ceresc, ca în treimea sufletului nostru să se facă pace şi armonie, unire şi fericire.

Ce caracterizează pe Sfântul Duh? Memoria. În sânul Preasfintei Treimi, Duhul Sfânt este cartea vieţii; el cuprinde gama activităţii divine interne şi externe şi o păstrează veşnic actuală. Putem înţelege mai bine rolul de memorie al Duhului Sfânt în Dumnezeu din cuvintele lui Isus: Mângâietorul venind, va vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată. Încă multe am a vă spune, dar nu le puteţi purta acum (nu le putem înţelege şi nici să le ţinem minte), dar când va veni acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (In 16,8-12-13). Celui ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului i se va ierta (va fi dat uitării), dar celui ce va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta (nu va fi dat uitării) nici în veacul acesta şi nici în cel viitor (Mt 12,32). Martor este acela care are memoria faptelor. Or, Petru şi ceilalţi apostoli spun în faţa Sinedriului: Suntem martori ai acestor cuvinte noi şi Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a dat celor care îl ascultă (Fap 5,32). Vrea să spună că ei nu pot uita ceea ce i-a învăţat Isus, datorită faptului că l-au primit pe Duhul Sfânt care le reaminteşte toate.

Ce are sufletul nostru asemenea Duhului Sfânt? Memoria.

Porunca lui Dumnezeu pentru evrei era aceasta: Puneţi cuvintele mele în inima şi sufletul vostru; legaţi-le ca semn la mâna voastră şi să le aveţi ca o tăbliţă pe fruntea voastră (Dt 11,18). Pentru noi, porunca este de a-l primi pe Duhul Sfânt (cf. In 20,22). Primindu-l, vom fi asemenea mamei noastre cereşti, care păstra toate cuvintele lui Isus şi cele spuse despre el în inima ei (Lc 2,19-51), fiindcă l-a primit pe Duhul Sfânt (Lc 1,35) şi a devenit cooperatoare la opera răscumpărării noastre prin Duhul Sfânt, ca în cazul vizitei la Elisabeta (Lc 1,41). Duhul Sfânt trebuie să fie memoria noastră despre faptele minunate ale Domnului, fiindcă numai aşa îi putem fi recunoscători şi aducători de laude veşnice.

Urmele Preasfintei Treimi de la Botez.

Botezul primit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt ne consacră pentru iubirea trinitară: Dumnezeu, eu şi aproapele. Aşa ne naştem la o viaţă nouă. Această a doua naştere prin Botez este mai minunată decât prima. La prima naştere Dumnezeu ne-a fost Tată, dar mama noastră a fost neantul, nimicul din care am fost făcuţi. În actul creaţiei Tatăl nu ne-a dat decât chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), dar la naşterea prin Botez, Dumnezeu ne este Tată, dar mama nu ne mai este nimicul, ci ceva din firea sa, harul care ne face părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4), conform rugăciunii lui Isus: Precum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, aşa şi ei să fie una în noi! (In 17,21).

În faţa unui mister atât de mare, care ne face lucruri minunate, nu putem face altceva decât să ne smerim împreună cu sfânta Fecioară Maria, zicând: Iată roaba Domnului (Lc 1,38) şi să-l preamărim pe Domnul din toată inima, fiindcă s-a comportat domneşte cu noi şi ne-a făcut lucruri peste aşteptări de mari, mai ales atunci când ne va invita să moştenim împărăţia pregătită nouă de la întemeierea lumii, ca să-i cântăm mărire pentru toată veşnicia. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin