Predici

Duminica de azi, a VI-a după Paşte din ciclul B, poate fi numită, mai mult decât alte duminici sau sărbători, drept duminica iubirii, reluând testamentul lui Isus de la Cina cea de Taină.

Mântuitorul se simte obligat, ca în cazul restrâns al unei convorbiri avute cu ucenicii săi, să repete de patru ori porunca iubirii: Rămâneţi în iubirea mea! Eu am rămas în iubirea sa; Iubiţi-vă! Iubiţi-vă unii pe alţii!

Sfântul Ioan apostolul nu a găsit altă definiţie mai bună pentru Dumnezeu decât că Dumnezeu este iubire (1In 4,16).

Paragraful din Faptele Apostolilor (10,25-48) încearcă să ne demonstreze că iubirea divină nu are margini; că are mereu iniţiativa în toate şi se concretizează în chemarea păgânilor la mântuire, în iertarea păcatelor tuturor oamenilor care primesc Botezul şi, mai ales, în oferirea darului infinit, care nu-i altul decât Duhul Sfânt.

Ce este această iubire divină? O putem înţelege? Să ne întrebăm asupra unui lucru mai palpabil, mai sensibil: Ce este lumina soarelui? O vedem, ne bucurăm de ea, beneficiem din plin, dar a spune ce este, este greu. Chiar dacă un savant ar încerca să ne spună, puţini ar fi cei care ar înţelege. Este mai uşor să spunem că fără lumina soarelui n-ar exista viaţă, flori, culori, primăvară, vară şi toamnă, fructe etc., ci doar o iarnă veşnică şi cu un frig năprasnic până la zero absolut (-273,15 grade C), într-un întuneric de mormânt. La fel, dacă ne întrebăm ce este iubirea divină, nu ştim să răspundem însă o constatăm în tot ceea ce ne înconjoară şi ne bucurăm de ea, fiindcă fără ea n-ar exista nici soarele cu lumina şi căldura lui şi nimic altceva. Iubirea divină intervine mereu în istoria lumii pentru a-i da omului sensul vieţii lui, uşurinţă pentru a o parcurge, ajutor în necazuri, vitalitate şi fericire în conştiinţă. Orizontul omului, deşi creatură limitată, se lărgeşte până la infinitul absolut numai prin iubire.

Să facem câteva constatări asupra iubirii divine!

Ea deţine primatul în toate şi de aceea are dreptul asupra tuturor lucrurilor (Dreptul celui care ocupă mai întâi) şi mai ales asupra omului, fiindcă el ne-a iubit mai întâi şi a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (1In 4,10).

Durata iubirii divine faţă de noi este veşnică: Eu te-am iubit cu o iubire veşnică (Ier 31,3); ea nu se poate termina în timp. În noi, iubirea poate să fie şi să nu fie, dar în Dumnezeu ea este tot una cu esenţa sa, cu existenţa şi nu poate să nu fie. Făcând parte din natura divină, sau, mai bine zis: fiind însăşi natura sa, Dumnezeu nu poate urî pe nimeni, nici chiar pe cei mai mari păcătoşi, fiindcă vede în ei valoarea persoanei din actul creaţiei, act de iubire. Dumnezeu urăşte faptele rele ale omului, fiindcă acestea arată lipsa iubirii, ele sunt o absenţă a binelui care îi repugnă, sunt un nimic lipsit de sens, sunt un fel de haos creat de om în care îşi pierde sensul şi îşi creează singur iadul. Aşa cum îngerii cei răi şi-au format haosul lor, tot aşa şi omul desprins de iubire îşi creează haosul propriu, dezechilibrul total şi se încorporează în iadul iniţial creat de Lucifer.

Iubirea divină este veşnic operativă.

Tatăl meu lucrează mereu şi eu lucrez, spune Isus (In 5,17). Toată opera Preasfintei Treimi este opera iubirii şi constituie paradisul său, fiindcă dă mereu sensul paternităţii sale tuturor făpturilor, le îndreaptă spre armonia finală. Enigmaticul filozof Nietzsche zicea: Chiar şi Dumnezeu însuşi îşi are iadul său: este iubirea sa faţă de oameni. Este iubirea care suferă când constată lipsa iubirii în oameni. Acest iad al lui Dumnezeu l-a experimentat Fiul lui Dumnezeu pe Calvar, când de pe cruce a strigat cu disperare: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mt 27,46). Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât ni l-a dat pe Fiul său unul-născut (cf. In 3,16) şi acesta s-a dat pe sine morţii de ocară pe lemnul crucii, s-a dat celei mai ruşinoase dintre morţi (cf. Dt 21,20-23; Gal 3,13; 1Pt 2,24), iar din iadul de pe cruce s-a coborât în iad (Crezul), la cei morţi din cauza păcatului, dar care au păstrat speranţa mântuirii. Acestei culmi de iubire, oamenii i-au zis nebunie.

Sfântul Paul ţine să demonstreze că nebunia, care izvorăşte din iubire, aşa cum este cea a lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor (1Cor 1,25) şi preferă să fie părtaş la această nebunie divină, devenind: nebun pentru Cristos (Fil 1,21), ca toţi oamenii să devină: înţelepţi în Cristos (1Cor 4,10).

Fericitul Jacopone de Todi, la întrebarea de ce Cristos trece drept nebun în ochii lumii, răspunde în numele lui Isus: Pentru că voi aţi fost mai nebuni decât mine. Vrea să înţelegem: dacă nouă nu ne este ruşine să fim nebuni prin păcat, distrugând iubirea, lui Isus n-are de ce să-i fie ruşine mergând până la nebunie în a da iubirea, în a da viaţă în locul morţii, în a da raiul în locul iadului.

Sfânta Maria Magdalena de Pazzi lua în mâini crucifixul, îl privea printre lacrimi şi suspina: Aşa-i, Isuse al meu, că tu eşti nebun de iubire? O zic şi o voi spune mereu: nebunul iubirii eşti tu, Isuse al meu!

Iubirea iubirii divine va fi ocupaţia veşniciei noastre, meseria cerului, dar pe care trebuie să o învăţăm aici pe pământ.

Dacă vrem să ajungem să-l iubim veşnic pe Dumnezeu în patria de sus, trebuie să petrecem vremelnicia noastră pământească învăţând să iubim chipul lui Dumnezeu de pe pământ, pe oamenii creaţi după chipul şi asemănarea sa; în primul rând pe Fiul Omului, pe omul desăvârşit în iubirea Tatălui, care a venit aici, jos, pe pământul nostru, ca să reverse iubirea în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5). Noi nu putem să ne ridicăm la Tatăl şi să-l iubim pe Dumnezeu, fiindcă nu-l cunoaştem, dar trebuie să începem de la oameni, aşa cum ne-a învăţat Cristos, care singur îl cunoaşte pe Tatăl şi singur ne poate duce la Tatăl: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (In 14,6), decât păstrându-i noua sa poruncă, aceea de a ne iubi unii pe alţii aşa cum ne-a iubit el (cf. In 15,12).

Pentru desăvârşirea noastră spirituală, de a fi aşa cum ne-a cerut-o Fiul Omului, de a fi desăvârşiţi precum este Tatăl ceresc, adică de a ne încadra corect în sensul iubirii sale, de a săvârşi numai binele, este necesar să medităm deseori afirmaţiile sfântului Paul din Scrisoarea către Corinteni (1Cor 13,1-13),: De-aş grăi limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, m-am făcut ca o aramă sunătoare şi ca un ţambal zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi tainele toate de le-aş cunoaşte şi toată ştiinţa, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de-aş împărţi averea mea şi de-aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Unii cred că perfecţiunea stă în asprimea vieţii, alţii în rugăciune, alţii în primirea deasă a sfintelor taine, alţii în faptele creştineşti de milostenie, dar se înşală, pentru că desăvârşirea stă în iubirea lui Dumnezeu din toată inima, spune sfântul Francisc de Sales. Şi este normal să fie aşa, fiindcă iubirea lui Dumnezeu faţă de om este perfectă, iar recunoştinţa omului faţă de Dumnezeu nu poate sta în nimic altceva decât în iubirea desăvârşită; iar iubirea desăvârşită nu o putem avea decât prin Fiul Omului, fiindcă numai el ni-l poate da pe Duhul Sfânt, ca să-l vedem pe Dumnezeu în orice om şi să-l iubim aşa cum vrea el.

Când misionarii creştini l-au predicat japonezilor pentru prima dată pe Isus, ei au exclamat plini de admiraţie: O, cât de bun şi cât de mult trebuie iubit Dumnezeul creştinilor! Dar, auzind de porunca lui Dumnezeu de a-l iubi din toată inima, din tot cugetul şi din toate puterile (Dt 6,5), au spus uimiţi: De ce această poruncă? Omul nu are nevoie de poruncă pentru a iubi pe un Dumnezeu atât de bun! Aflând că sunt printre creştini oameni care îl înjură şi-i calcă poruncile, au strigat indignaţi: Ar putea să trăiască undeva astfel de oameni fără cuget şi fără inimă?

Dumneavoastră, ce credeţi, pot trăi undeva astfel de oameni fără cuget şi fără inimă?

Din nefericire, în păcate ne trezim adesea.

Doamne, numai iubirea ta veşnică şi infinită ne mai poate mântui.

Kyrie, eleison! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin