Predici

Isus blând şi smerit cu inima, înainte de a afirma că este Păstorul cel bun prin care să ne atragă atenţia asupra regalităţii sale, iertase păcatele unei femei prinse în adulter, adusă de farisei, cărturari şi bătrânii poporului ca să-l ispitească (cf. In 8,3-11); şi vindecase pe orbul din naştere (In 9,1-8) în zi de sâmbătă. În faţa celor scandalizaţi de aceste fapte şi care se întrebau: Cine poate să ierte păcatele decât numai singur Dumnezeu? (Mc 2,7), Isus afirmă de patru ori că el este lumina lumii (In 8,12); înainte de a se fi născut Abraham (In 8,58), uşa oilor (In 10,7) şi, în fine: Eu sunt păstorul cel bun, afirmaţie pe care o mai repetă încă o dată.

Aceste afirmaţii scot în evidenţă regalitatea sa, care are o bază solidă în originea sa divină.

Când Dumnezeu a spus lui Moise la muntele Horeb: Eu sunt cel ce sunt şi a adăugat: Cel ce este m-a trimis la voi (Ex 3,14), a voit să-l convingă pe el şi pe poporul robit în Egipt de providenţa sa divină. Acelaşi lucru îl urmăreşte şi Isus afirmând existenţa sa divină, ca să-i convingă pe ascultători de providenţa sa regală, cerească, menită să cuprindă nu numai dezrobirea de păcate în această viaţă pământească, dar mai ales viaţa de dincolo de moarte prin deschiderea unui nou orizont chiar pentru această viaţă de pe pământ. Numai că fariseii, cărturarii şi saduceii, în loc să găsească în aceste afirmaţii întărite de minuni – de degetul lui Dumnezeu -, providenţa sa, s-au încăpăţânat şi mai mult în răutatea lor, ceea ce le va atrage înfiorătoarea dojană a lui Isus: Mă veţi căuta şi nu mă veţi găsi şi în păcatul vostru veţi muri (In 8,21). Isus vede în aceşti farisei, saducei, arhierei şi cărturari cu inimi împietrite pe acei păstori ai lui Israel care se pasc pe ei înşişi. Nu trebuie, oare, să păstorească turma? Iată ce spune Domnul prin profetul Ezechiel: Voi mâncaţi grăsimea, vă îmbrăcaţi cu lâna, tăiaţi ce este gras, dar nu păstoriţi oile. Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită, nu aduceţi la turmă pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută. Din pricina păstorilor s-au împrăştiat oile şi au rămas pradă fiarelor sălbatice (34,1-5). În contrast cu această neglijenţă a păstorilor lui Israel, Dumnezeu făgăduieşte: Iată, mă voi îngriji eu însumi de oile mele şi le voi cerceta, le voi strânge din toate locurile unde au fost risipite în ziua plină de nori şi de negură (In 34,11-12).

Isus, afirmând atât de categoric: Eu sunt păstorul cel bun, confirmă împlinirea acestei promisiuni providenţiale şi mesianice.

Cuvintele: Eu sunt lumina lumii; înainte de a se fi născut Abraham; poarta oilor şi bunul păstor, toate sunt noţiuni cristologice care nu pot fi aplicate nimănui, în afară de Isus în calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, de rege al regilor, noţiuni cuprinse total în acel: Eu sunt cel ce sunt.

De asemenea, cuvintele lui Isus: Toţi cei care au venit înaintea mea sunt hoţi şi tâlhari (In 10,8), ne întăresc în acea convingere, fiindcă toţi pot greşi, toţi au greşit şi tot păcatul este un furt din avutul obştesc al divinităţii şi al spiritualităţii neamului omenesc. Dat fiind faptul că David şi Solomon, toţi regii lui Israel, ba chiar şi profeţii au greşit în multe, fiindcă şi cel mai drept greşeşte de şapte ori pe zi (Prov 24,16), afirmaţia Scripturii este şocantă, dar adevărată. Singur Isus a putut sfida întreaga lume, zicând: Cine dintre voi mă va vădi de păcat? (In 8,46). Petru recunoaşte: El n-a săvârşit păcat, nici nu s-a aflat vicleşug în gura lui (1Pt 2,22); de asemenea, sfântul Paul (2Cor 5,21) şi sfântul Ioan (1In 3,5), ba chiar şi tâlharul răstignit la dreapta lui (Mc 23,41).

Prin cuvintele: Eu sunt păstorul, Isus afirmă existenţa divină în istoria omenirii; iar prin calificativul: cel bun, exprimă o existenţă activă, productivă, izvorâtă din cunoaşterea Fiului asupra Tatălui, providenţială, fiindcă a purta pecetea bunătăţii totale aparţine numai unuia singur, lui Dumnezeu (cf. Mt 19,17). Isus îşi afirmă bunătatea divină din firea sa omenească şi ne conduce la Tatăl (In 14,6), pentru a-l cunoaşte. Din cunoaşterea Fiului faţă de Tatăl se naşte Biserica; din cunoaşterea Bisericii faţă de Isus se naşte o nouă împărăţie, cea cerească, staulul care cuprinde toate oile care ascultă de glasul bunului păstor.

Arhiepiscopul de Praga, Bartolomeu (+1590), a fost surprins de o ploaie torenţială în munţi în timpul unei vizite canonice. Pe perioada dezlănţuirii stihiilor s-a adăpostit într-o peşteră cu toţi cei care îl însoţeau. Privind afară, au văzut un păstor zgribulit lângă turma sa de oi. I-au strigat: Vino şi tu aici, că te poate trăsni! Păstorul răspunde: Nu pot să plec de lângă oi. Dacă plec, se împrăştie turma şi apoi, până să le adun, le atacă lupii. I-au zis: Pe vremea aceasta nu ies lupii din bârlogul lor. La care ciobanul răspunde: Nu pot! Tata mi-a poruncit să nu mă depărtez de lângă oi! Şi a rămas să îndure primejdia şi frigul.

Isus este bunul păstor fiindcă a făcut tot ceea ce Tatăl i-a poruncit: să nu se îndepărteze de lângă oi – Iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20), ba chiar să-şi dea viaţa pentru ele, ceea ce a şi făcut.

În al doilea rând, Isus este bunul păstor fiindcă, nu numai că

şi-a dat viaţa pentru oi, dar şi-a dat trupul ca hrană şi sângele ca băutură în Euharistie, ca oile sale să nu moară de foame şi de sete şi, având în ele propria sa viaţă, să nu moară în veci. El singur este hrana şi băutura Bisericii care stă în faţa lumii întregi ca lumină a neamurilor, asemenea ologului din naştere vindecat de sfântul Petru la poarta cea frumoasă a templului şi care spunea tuturor: În numele lui Isus Cristos Nazarineanul, pe care voi l-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu l-a înviat din morţi, întru acela stă acesta sănătos înaintea voastră (Fap 3,15-16); la fel stă şi Biserica sănătoasă în faţa lumii prin Cristos.

Isus este bunul păstor care a rupt alianţa dintre lup şi păstorul năimit prin denunţarea, prin deconspirarea acestei legături infernale de a lăsa oile pradă lupilor.

Făcând parte din Biserica lui Cristos, trăind viaţa sa divină din istoria lumii, putem avea toată convingerea că suntem fii ai lui Dumnezeu, iar când îl vom vedea aşa cum este, vom fi asemenea lui prin înviere (lectura a II-a), deoarece providenţa sa se extinde până dincolo de graniţele morţii, fiindcă fiind viu, dă sănătate bolnavilor (lectura I-a). Un mort nu poate face minuni. Isus este viaţa însăşi. Dacă regele David spunea: Tu mă ascunzi la adăpostul feţei tale (Ps 31,20), într-o traducere mai corectă: Tu mă ascunzi în ochii feţei tale, şi se ruga: Păzeşte-mă ca pe lumina ochilor tăi (Ps 17,8), cu atât mai mult se cuvine să avem noi această încredere sfântă, deoarece, dacă Domnul mă păstoreşte, nimic nu-mi lipseşte (Ps 22,1), chiar dacă sunt slab şi neputincios, netrebnic totuşi Domnul este credincios misiunii sale de păstor, el se îngrijeşte mai ales de cei slabi.

Să avem încrederea pe care o aveau sfinţii! Sfântul Anton, abate, despre care sfântul Atanasie povesteşte că diavolii îi apăreau în chipurile cele mai înfiorătoare de lei, tigri, tauri fioroşi, şerpi uriaşi etc. şi-l înconjurau din toate părţile, încercând să-l muşte, să-l împungă, să-l înspăimânte în fel şi chip, el îşi bătea joc de ei, zicându-le: Dacă aţi avea putere, ar fi de ajuns unul singur ca să lupte împotriva unui singur om; dar pentru că Dumnezeu v-a luat puterile şi de aceea sunteţi slabi, vă uniţi mulţi, ca să mă speriaţi cu numărul vostru mare. Dacă Dumnezeu v-a dat putere asupra mea, iată-mă! Iar dacă nu v-a dat nici o putere asupra mea, de ce faceţi atâtea sforţări zadarnice?

Să nu uităm a-i recomanda bunului păstor şi pe răposaţii noştri, ca să-i conducă în patria fericită a sfinţilor, în împărăţia sa veşnică. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin