Predici

În prima lectură de azi de la Liturgia cuvântului, sfântul Petru prezintă învierea lui Isus confraţilor săi – şi nouă – încadrând-o în istoria Israelului – şi a noastră – ca pe o împlinire a tuturor profeţiilor şi promisiunilor făcute de Dumnezeu patriarhilor: Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob, Dumnezeul părinţilor noştri a preamărit pe Fiul său, pe care voi l-aţi trădat şi de care v-aţi lepădat în faţa lui Pilat, pe acesta l-a înviat din morţi şi noi suntem martori (Fap 3,13-15). Şi, dacă mărturia sa şi a acelora care l-au văzut pe Isus înviat li se părea insuficientă pentru a crede, Petru le mai oferă încă un semn: vindecarea orbului din naştere care cerşea la poarta templului şi pe care toţi îl cunoşteau. Toate pentru convertirea lor şi a noastră: ca în numele lui Isus să se propovăduiască convertirea şi iertarea păcatelor la toate popoarele (Lc 24,46-47).

În lectura a II-a, din Scrisoarea I-a sfântului Ioan, ni se arată că misiunea lui Isus înviat, înălţat şi stând de-a dreapta Tatălui este aceea de a mijloci pentru cei păcătoşi. Dacă Isus n-ar fi înviat, n-ar avea puterea de mijlocire, fiindcă mijlocirea unui mort este moartă. Sfârşitul este conţinut în început, se spune. Tema convertirii a fost subiectul iniţial al activităţii publice a lui Isus (cf. Mc 1,15). Este logic să fie aşa, fiindcă această temă a convertirii, întărită de concluzia vieţii, ne oferă unitatea mesianică a luminii pe pământ, în cer şi în Parusie, adică la înviere.

Ce este convertirea?

În primul rând este un semn care corespunde unei chemări la un bine deosebit, la un adevăr suprem.

Cuvântul grec metanoia are înţelesul de revoluţie a minţii, adică o schimbare totală a felului de gândire. Exemplul cel mai grăitor, pe care ni-l oferă Sfânta Scriptură, este în parabola fiului risipitor, care, înainte de aventura sa, gândea despre tatăl său că este un zgârcit, un dictator care vrea să-l ţină sub papuc, un înapoiat care nu ştie să-şi trăiască viaţa, unul de care trebuie să de descotoroseşti pentru a fi liber şi independent etc. După aventură, găseşte că tatăl său este omul excepţional, providenţa întrupată şi izvor de fericire chiar şi pentru ultimul dintre servitorii săi etc.

Ce înseamnă iertarea păcatelor?

Înseamnă a-l repune pe om în prietenia lui Dumnezeu, în primul rând; apoi înseamnă a-l pune în comuniune cu Biserica şi în armonie cu întreaga creaţie. A fi în prietenie cu Dumnezeu înseamnă a descoperi sensul adevărat şi profund al vieţii umane. A primi iertarea păcatelor înseamnă a reda vieţii scopul final: plinătatea din Tatăl ceresc; şi semnificaţia: gloria Dei, cum spune sfântul Irineu, toată viaţa este spre slava lui Dumnezeu. Pentru aceasta îl caută Dumnezeu pe om; nu pentru că omul ar merita-o, ci pentru că Fiul său şi-a asumat-o pentru a-i da o nouă strălucire, pentru a o face viaţă nouă, vrednică de slava lui Dumnezeu şi de bucurie pentru toţi îngerii şi sfinţii săi.

Iată ce a însemnat pentru apostoli convertirea şi iertarea păcatelor în lumina învierii lui Isus: acesta stă în mijlocul preocupărilor lor zilnice, ca un scop al vieţii, ca raţiunea lor de a fi. Dacă înainte de înviere grija lor în a-l urma pe Isus era interesul personal – Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat, ce răsplată vom primi (Mt 19,27) – şi: Fă ca aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga în împărăţia ta! (Mt 20,21) şi iarăşi: Se certau care dintre ei este mai mare (Mc 9,34) etc. acum toate acestea sunt înlocuite de gloria Celui Înviat. Viaţa lor capătă un nou sens: se prelungeşte printr-o acţiune escatologică, de a da mărturie până la sfârşitul veacurilor.

Sensul vieţii noi îl căpătăm şi din jertfa şi învierea lui Isus, fiindcă se prelungeşte, prin Euharistie, până la sfârşitul lumii: Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni (LR). Prin urmare, viaţa noastră zilnică este menită unui apostolat continuu de convertire şi de iertare a păcatelor, devine mărturie a învierii lui Isus în istorie.

Tot apostolii sunt beneficiarii iertării primare. Ei trăiesc bucuria păcii cu Dumnezeu prin acceptarea cu bucurie a pocăinţei datorate greşelilor comise în viaţă, mai ales a celor comise împotriva Învăţătorului. Dacă înainte de înviere, frica de suferinţă i-a făcut laşi, după înviere, bucuria de a suferi pentru numele lui îi face eroi ai credinţei, martiri (cf. Fap 5,40-42).

Convertirea, datorată învierii lui Isus, îl pune în evidenţă pe Petru, în chip deosebit. El găseşte o scuză pentru actul trădării şi uciderii lui Isus de către semenii săi: ignoranţa. Această scuză o găseşte pentru alţii, dar pentru sine, care l-a tăgăduit de trei ori, nu găseşte scuză, ci lacrimi de durere. Convertirea stă în cunoaşterea adevărului profund şi numai această cunoaştere profundă înlătură ignoranţa şi face ca trădarea şi crima să nu se mai repete. Pentru aceasta se străduia sfântul Paul să-l cunoască pe Cristos şi puterea învierii lui (cf. Fil 3,10), ca nu cumva să mai cadă în greşeala de altădată, când persecuta Biserica lui Cristos.

Adevărata cunoaştere a lui Cristos nu stă într-o speculaţie filozofică, noetică, raţională, ci în iubire (cf. lectura a II-a). Iubirea este iertătoare, îngăduitoare, înţelegătoare. Voi mă întrebaţi ce este Dumnezeu. Dacă aş fi ştiut-o, aş fi fost eu însumi Dumnezeu, deoarece nimeni nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi nu ştie ce este Dumnezeu în afară de Dumnezeu însuşi, spune Lucilio Vanini. Vanini spune că nu ştie ce este Dumnezeu, dar sfântul Ioan spune: Dumnezeu este iubire (1In 4,8); îl cunoaşte acela care iubeşte ca Dumnezeu, prin caritate, dezinteresat, acela care îi păzeşte poruncile (1In 3,24). Această cunoaştere unică, individuală, specifică fiecăruia, este incomunicabilă, inefabilă, dar prin trăire aduce roade care se văd, se simt, care încântă ochii şi mai ales inima.

Ca să obţinem convertirea, Cristos ne-a dat ca hrană trupul său şi ca băutură sângele său: Euharistia.

La un congres internaţional al teologilor, un indian a povestit cum a înţeles el sacramentul Pocăinţei şi al Euharistiei. Văzându-l pe tatăl meu împărţindu-ne hrana puţină pe care o avea, lăsându-se pe sine la urmă, am înţeles ce înseamnă a crede în Cristos care îşi dă drept hrană trupul său. Tatăl, renunţând la hrană în favoarea copiilor, le oferă ca hrană însăşi viaţa sa, iubirea sa, sensul vieţii sale. Cristos ne dă prin Euharistie şi Pocăinţă sensul vieţii sale, puterea învierii sale, care ne face creştini adevăraţi.

Cine este creştin adevărat? Catehismul ne spune: Creştin adevărat este acela care crede şi mărturiseşte cu tărie credinţa creştinească. Sfântul apostol Ioan ne spune că este acela care a trecut de la moarte la viaţă (cf. 1In 3,14), mort pentru păcat şi viu pentru Dumnezeu, spune sfântul Paul (cf. Rom 6,11).

Istoricul Cassian povesteşte despre un om sfânt cum, pe când se afla în oraşul egiptean Alexandria, era insultat de păgâni şi necredincioşi în fel şi chip. Unul l-a întrebat în bătaie de joc: Ei, ce minuni a mai făcut Cristos după înviere? La care omul a răspuns: Una dintre minunile lui Isus este şi aceasta pe care o vedeţi; cu toate insultele ce mi le aduceţi, eu am de la el puterea de a fi liniştit, fără să mă supăr. Să facem la fel! Creştinul adevărat nu răspunde niciodată răului cu rău, fiindcă învierea lui Cristos îi dă statornicie în bine.

Dacă sfântul Petru l-a înscris pe Isus prin predicile sale în istoria mântuirii oamenilor, convertirea şi iertarea păcatelor, pe care noi le putem realiza numai prin credinţa în învierea lui Isus, ne pot înscrie în istoria sfinţilor, în istoria vieţii şi fericirii veşnice. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin