Start > Ritul latin > Cristos a înviat!

Cristos a înviat!

3 October 2006
907 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Învierea Domnului (Anul B)

Adevărul învierii lui Isus îl mărturisim în Crez: Cred în Isus Cristos… care a înviat a treia zi din morți. Adevărul ne umple inima de bucurie, Isus fiind garanția învierii noastre.

Dar ce este învierea?

Învierea este ultimul și cel mai puternic strigăt pe care ni-l adresează Dumnezeu Tatăl prin Fiul său, ca să ne întoarcem la izvorul vieții veșnice, la iubirea sa infinită, la fericirea totală.

Sfântul Francisc de Sales vorbește într-una din cărțile sale despre un obicei al potârnichilor de a-și fura ouăle unele altora pentru a le cloci. De ce? Ca să aibă mai multe progenituri, mai mulți pui? Din instinct matern prea dezvoltat? Din ignoranță față de propriile ouă? Nu știm. Când puii ies din ouăle clocite de potârnichea hoață și aud țipătul sau glasul mamei adevărate, părăsesc mama hoață și se întorc la cea adevărată, care a făcut ouăle din care au ieșit.

Ce vreau să spun prin acest exemplu? Dumnezeu ne-a creat și diavolul ne-a furat prin păcat. Creatorul nu ne părăsește; el are diferite forme de a ne striga, de a ne chema la sine, așa cum a făcut-o cu Adam: Adame, unde ești? (Gen 3,9), tot așa, în decursul istoriei, continuă să cheme omenirea în totalitate, și chiar pe fiecare în parte, în diferite forme. Învierea lui Isus este strigătul cel mai puternic adresat de Dumnezeu întregii omeniri. Azi ne cheamă și pe noi la viața adevărată, la viața veșnică.

Femeile, după cum ne relatează evanghelia, aleargă la mormânt; ucenicii, de asemenea. Aici găsesc în mormântul gol doar giulgiurile, ca pe niște coji de ou din care a ieșit puiul. Isus apare în lume cu o nouă viață; trupul său este îngerizat și de aceea apare oamenilor doar ca semn al prezenței pentru ochii trupești. Din acest motiv, apostolii afirmă că ei sunt martori ai învierii lui Isus: Ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre cuvântul vieții, aceea vă vestim (1In 1,1), convinși fiind că realitatea acestor semne supranaturale depășește realitatea celor naturale; acum înțeleg că Isus i-a ales și i-a pregătit special pentru înțelegerea acestor semne – nouă, martorilor aleși de mai înainte - ca la rândul lor ei înșiși să devină semne care dau mărturie despre învierea lui Isus și a tuturor acelora care cred în învierea lui.

În Scrisoarea către Corinteni, sfântul Paul enumeră drept semne ale învierii pe credincioșii care au crezut în învierea lui Isus mai înainte de acei care l-au văzut. Iată ce spune: Vă fac cunoscut, fraților, evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o, în care ați rămas și prin care sunteți mântuiți (orice mântuit este un martor al învierii). Isus a murit, a fost îngropat, a treia zi a înviat și s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. După aceea, s-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care mulți sunt încă în viață. În cele din urmă mi s-a arătat și mie (1Cor 15,1-8).

Știm că Isus s-a arătat sfântului Francisc de Assisi, sfântului Anton de Padova și la mulți alții. Aceștia pot spune cu certitudine: Cristos a înviat cu adevărat!

Dar noi?

Noi suntem chemați, nu numai să credem în mărturia lor, ci să devenim asemenea lor, martori ai învierii lui Isus. Cum? Trăind ceea ce ei ne-au transmis: învățătura lui Cristos, cuvântul Domnului care este viață, mărturia lor este știința noastră, o știință trăită, nu intelectualicește, ci o trăire a credinței, care depășește rațiunea, fiind bazată, așa cum spune sfântul Toma de Aquino, nu pe argumente, ci pe semne care pun în evidență adevărul viu (cf. ST III, c.55, a.5). Semnele nu constrâng precum argumentele, ci dispun sufletul în mod plăcut să îmbrățișeze liber și cu plăcere un mister, un adevăr pe care numai gustându-l îi poți aprecia valoarea. Argumentele nu constrâng, nu răpesc libertatea, nu limitează personalitatea. Când varul de pe perete este alb, nu poți susține că este negru. Știința empirică limitează capacitatea omului de a se dezvolta. Prin adevărurile de credință însă, Dumnezeu mărește capacitatea dezvoltării personalității prin punerea în evidență a libertății. Numai libertatea exercitată dă demnitate și merit. Învierea lui Isus era un semn menit să pună în evidență libertatea și meritul omului prin acceptarea semnului, fiindcă realitatea învierii era infinit superioară celor ce apostolii vedeau cu ochii. Fiind semn, apostolii s-au convins mai greu de realitatea pe care o exprima semnul învierii, fiindcă acesta este specificul semnului: nu este perceptibil decât acelora care cunosc deja parțial mesajul și sunt dispuși să subscrie în întregime și în mod liber. (Spre ilustrare poate servi exemplul mesajului lumânărilor aprinse pe zidul cetății de un spion roman infiltrat și care, sub pretextul apărării, i-a sfătuit pe apărători să pună 26 de lumânări, torțe, și pe care, în momentul în care aceștia dormeau, el a aprins câteva în următoarea ordine: 21, 5, 14 și 9. Cifra de 26 reprezenta alfabetul roman. Prinzând torțele în ordinea amintită, însemna: Veni. Era invitația de a da atacul, fiindcă apărătorii nu sunt la post. Așa au cucerit cetatea).

Magdalenei înlăcrimate la mormânt, apostolilor înspăimântați și ascunși, ucenicilor triști în drum spre Emaus, li se pot aplica din plin cuvintele lui Pascal: Tu nu m-ai căuta acum (spune Isus), dacă nu m-ai fi găsit deja de mai înainte. Toți acești martori ai învierii,

n-ar fi ajuns la știința învierii lui Isus, dacă nu l-ar fi găsit mai înainte prin iubire, prin trăirea învățăturii sale, prin credința în cuvântul lui. Nu ar fi înviere, dacă nu ar fi iubire. Devenim martori ai învierii când acceptăm semnele lăsate de Isus și când facem din întâlnirea noastră un semn, un canal prin care trece în lume un torent de iubire, care devine o mărturie mult mai științifică decât orice știință.

Primii care au primit semnele învierii au fost soldații de la paza mormântului; ei au simțit cutremurul de pământ, au văzut piatra prăvălindu-se, au văzut îngerul și de frica lui au leșinat (cf. Mt 28,2-4) și, tot ce-i posibil, să fi constatat că mormântul este gol, de aceea șederea lor acolo nu mai are rost, au plecat în cetate și au povestit cele constatate. Acestea au fost semne, dar paznicii nu le-au cunoscut semnificația, fiindcă ei nu l-au cunoscut pe Isus mai înainte, nu l-au iubit și n-au trăit învățătura lui. Din acest motiv nici nu s-au constituit ca martori ai învierii, dar, primind o sumă de bani, s-au angajat să mintă cu multă ușurință. Istoria îi pune în rândul celor corupți și nicidecum în rândul apostolilor; au rămas instrumente ale morții, soldați care ucid, nu crainici ai vieții.

Ca să nu încurcăm lucrurile, este bine să mai lămurim încă o problemă referitoare la semnele învierii. Evanghelia spune că Maria Magdalena, venind dis-de-dimineață la mormânt, văzând piatra răsturnată și mormântul gol, a alergat la Petru și Ioan și le-a spus:

L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știu unde l-au pus (In 20,1-2). Petru și Ioan au alergat la mormânt; îl găsesc gol și văd giulgiul strâns și pus deoparte. Ioan a văzut și a crezut (In 20,6-7). Este primul act de credință în înviere? Nu putem afirma cu certitudine. A crezut în ceea ce i-a spus Maria Magdalena? Când un lucru îl vezi nu mai crezi, îl știi exact. Dar aici este vorba de credință. A crezut că cineva a luat trupul lui Isus și l-a dus în altă parte? Nici acest lucru nu-i de admis, fiindcă de l-ar fi luat cineva, n-ar fi lăsat giulgiul și pânza care îi acoperise fața. Ioan crede în iubirea care a realizat dispariția miraculoasă, inexplicabilă, a lui Isus din mormânt. Toate sunt semne care duc spre descifrarea unui lucru miraculos în care trebuie crezut, care nu exclud îndoiala, ci implică cercetarea. La această cercetare îi invită Isus pe ucenici când o trimite pe Maria Magdalena să le spună să meargă în Galileea și acolo îl vor vedea.

La credința în înviere ajungem în măsura în care ne implicăm în cercetare pe baza credinței și mai ales când, trecând prin moartea egoismului, acceptăm crucea zilnică.

Ouăle roșii de Paște exprimă această angajare la cercetare și la jertfa pentru realizarea învierii și dobândirea vieții veșnice. Chiar păgânii, după cum ne relatează Mircea Eliade, aveau obiceiul să adune și să vopsească în roșu oasele morților dragi, pentru a-și recăpăta viața într-o zi. Culoarea roșie reprezenta sângele în care se află viața, sufletul. Azi, aceste ouă roșii ne invită să credem că Isus a înviat și se află în sfânta Taină a Euharistiei, care este albă, dar ne înroșește pe noi, ne dă viața cea nouă, ne aprinde de focul iubirii divine, care ne poate duce până la mărturia sângelui.

Cristos a înviat! Aleluia. Amin.

Ritul latin