Predici

Prin glorioasa sa înviere, Isus inaugurează învierea morţilor, fiindcă Dumnezeu Tatăl i-a dat putere asupra vieţii şi asupra morţii deoarece i-a împlinit voinţa în toate, până la jertfa crucii. Mai întâi şi-a dovedit această putere înviind câţiva morţi, fiindcă a fost plin de caritate faţă de cei ce suferă; astfel avem învierea fiicei lui Iair (cf. Mc 5,21-42), a fiului văduvei din Naim (cf. Lc 7,11-17) şi cea care a făcut cea mai mare vâlvă printre mai-marii Israelului, învierea lui Lazăr din Betania (cf. In 11). Cât despre sine, a spus-o clar că Fiul Omului trebuie să moară şi să învie a treia zi (cf. Mc 8,31; 9,31; 10,34). Se oferă drept semn al templului: Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi reclădi. De fapt: El vorbea despre templul trupului său (In 2,19; Mt 26,61).

Anunţarea învierii lui Isus din morţi rămâne de neînţeles chiar pentru cei doisprezece apostoli (cf. Mc 9,10), cu atât mai mult pentru duşmanii săi, care totuşi găsesc în afirmaţia lui, că va învia, un motiv pentru a pune pază la mormânt (cf. Mt 27,63 ş.u.), nu pentru a-l împiedica să învie, fiindcă nu credeau în învierea lui, dar ca să nu-l fure ucenicii şi apoi să spună că a înviat. Nici ucenicii n-au înţeles că anunţarea învierii, despre care vorbesc Scrierile Sfinte se refereau, în primul rând, la Isus (cf. In 20,9). Din această pricină moartea şi înmormântarea lui i-au dus la descurajare totală (cf. Lc 24,21-24). Nici femeile – Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi Salomea – care au venit duminică dis-de-dimineaţă cu mirodenii la mormânt, n-au venit cu speranţa că îl vor găsi în viaţă, ci ca să-i îmbălsămeze trupul. Văzând piatra din faţa mormântului răsturnată şi pe tânărul aşezat în partea dreaptă, îmbrăcat în alb, s-au înspăimântat. Cu toate că îngerul le lămureşte că Isus a înviat, vestea aceasta întrece puterea lor de înţelegere, de aceea ies în grabă din mormânt şi o iau la fugă tremurând de spaimă. Cu toate că îngerul le încredinţase misiunea de a spune ucenicilor şi lui Petru să meargă în Galileea, ca acolo să-l întâlnească, de teamă nu spun nimănui nimic; iar când au spus ceva, nu au fost crezute. Pentru ca ucenicii să ajungă la credinţa în învierea lui Isus era necesară o experienţă pascală, o trecere treptată, de la îndoială la certitudine. Cele spuse de femeile mironosiţe, mormântul gol şi giulgiurile rămase locului nu i-au convins, ci i-au pus în dubiu: i-au constrâns să-şi amintească de cele spuse de Isus, ca adeverire profetică. Gândurile ucenicilor erau pironite de amintirea celor văzute pe Calvar şi prin urmare, dispariţia trupului din mormânt se datorează unui furt sau de mutarea lui în alt loc (Lc 24,11; In 20,2); uneltiri care puteau fi puse la cale chiar de duşmanii lui Isus, pentru a-i deruta şi mai mult pe cei care au crezut în Isus. Numai singur Ioan evanghelistul, văzând mormântul gol, a crezut (cf. In 20,8). A crezut Ioan în vestea adusă de femei, aflată de la îngeri, precum că Isus a înviat? El a crezut că nu-i vorba de un furt sau de o mutare a trupului lui Isus din mormânt în alt loc, ci de altceva… dar ce?

Ca şi atunci când Isus era pe cruce şi toţi îl huleau, toţi îi strigau: Mântuieşte-te pe tine însuţi, numai unul singur întrezăreşte în Isus altceva decât ceilalţi, întrezăreşte o putere mântuitoare de alt ordin decât cel lumesc de coborâre, fie ea chiar miraculoasă, de pe cruce, întrezăreşte o putere mântuitoare de păcate, de care simte că şi el are trebuinţă, pentru care tâlharul din dreapta îi adresează rugămintea de a-şi aminti de dânsul în împărăţia de dincolo de moarte. La fel şi Ioan, în mormântul gol şi în giulgiurile de pe jos, întrezăreşte posibilitatea adevărului învierii din cele spuse de femei.

O întrebare pare firească: De ce numai Ioan crede şi ceilalţi nu?

Din două motive: unul intern şi altul extern. Ioan era ucenicul pe care îl iubea Isus (In 13,23) şi era conştient de această iubire; el credea în iubire, credea că iubirea este mai tare ca moartea, credea că cine iubeşte nu minte şi apoi, fiind feciorelnic, singurul necăsătorit dintre apostoli, cu inima dăruită lui Isus, cu raţiunea neîmpovărată de cele lumeşti, el crede mai uşor în cuvântul Domnului şi în minuni, el îşi valorifică raţiunea înaintea simţului de a-l vedea pe Isus, el vede cu ochii credinţei din raţiune mult mai departe decât ceilalţi. Acesta este motivul religiozităţii lui Ioan, care s-a dezvoltat în ambientul luminii interne care se revarsă peste ambientul extern al mormântului. Motivul extern, care l-a determinat pe Ioan să creadă înaintea tuturor, este dublu: Ioan a fost singurul apostol care l-a urmat pe Isus până pe Calvar. Dacă în moartea lui Isus, tâlharul din dreapta îl întrevede ca domn şi rege al împărăţiei cerului, iar soldatul roman l-a văzut ca pe Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 15,39), cu atât mai mult Ioan a crezut în învierea lui. Al doilea motiv extern al credinţei lui Ioan era preacurata Fecioară Maria pe care o primise ca mamă din partea lui Isus răstignit. Mama lui Isus a fost singura fiinţă omenească de până atunci care nu s-a îndoit nici o clipă de adevărul învierii Fiului său. Sfântul Ioan a avut împărtăşire de credinţă cu mama lui Isus în învierea lui, de aceea pe dânsa nu o găsim în rândul femeilor venite să-i ungă trupul, să plângă la mormântul gol, să se sperie de vestea îngerilor ca de un lucru nemaipomenit. Desigur că Isus înviat s-a arătat mai întâi mamei sale, deşi Scriptura nu o spune, dar se cuvenea să o aline de durerea morţii lui pe aceea care a suferit mai mult decât toţi ceilalţi împreună, ea fiind predestinată să-l urmeze prima pe calea învierii lui. Şi, după cum între mamă şi fiu există un fel de telepatie spirituală, tot aşa credem că a existat o telepatie de credinţă între preacurata şi ucenicul pe care îl iubea Isus.

Ca şi noi să credem, avem trebuinţă de argumente interne şi externe.

Argumentele interne sunt: starea de curăţie perfectă a sufletului, în care să nu-şi mai găsească sălaş păcatul, ci harul, viaţa cea nouă adusă de Isus, fiindcă virtutea credinţei este un har, un dar al lui Dumnezeu, pe care îl primim în suflet, ca în sămânţă, la Botez. Efortul sfântului Paul se îndreaptă spre conştientizarea noastră asupra tainei sfântului Botez, care ne-a adus în suflet credinţa în învierea lui Isus, iar Botezul îl dobândim prin moartea lui Isus de pe cruce. Noi credem în învierea lui Isus când trăim Botezul, fiindcă el este prima cheie care ne deschide inima, cu scopul de a revărsa iubirea divină în lume. Prin taina sfântului Botez ni se iartă păcatul, devenim liberi şi primim sămânţa celor trei virtuţi teologale: a credinţei, speranţei şi iubirii. Aceste trei seminţe încolţesc, cresc şi aduc roade prin acţiunea celor şapte daruri ale Duhului Sfânt. Din acest motiv, acela care crede şi nădăjduieşte în înviere devine înţelept, înţelegător, bun sfătuitor, puternic şi plin de ştiinţa mântuirii, devine evlavios şi plin de frica lui Dumnezeu ca sfântul Ioan.

Argumentele externe sunt: nu numai mormântul gol, care nouă nu ne poate spune mare lucru, fiindcă avem mii şi mii de morminte goale din diferite motive, dar bunătatea divină ne-a rânduit nouă, oamenilor de ştiinţă ai secolului al XX-lea, şi cred că mult mai multe celor din secolele următoare, o mărturie a morţii şi învierii lui Isus care este Biserica. Ea moare zilnic împreună cu Cristos şi tot zilnic învie şi dă viaţa cea nouă tuturor acelora care cred. Un alt argument extern este şi giulgiul sfânt, pânza în care, după ce Iosif din Arimateea a obţinut de la Pilat dreptul de a-i lua trupul lui Isus de pe cruce, l-a aşezat pentru a fi înmormântat (cf. Mc 15,45-46). Savanţii, după ce au dovedit că această relicvă preţioasă provine din Palestina, din vremea Mântuitorului şi a fost prezentă în Turcia la Constantinopol, în Franţa şi acum se află în Italia la Torino, au ajuns la convingerea că chipul omului întipărit de sânge este opera unei imprimări prin fotografiere, care s-a obţinut numai datorită unei lumini puternice provenită dintr-o degajare de energie atomică din interiorul celui care zăcea în această pânză. A fost lumina obţinută în clipa învierii.

Sfântul apostol Paul a dat credincioşilor galateni următorul sfat, care este valabil şi pentru noi: Cel care seamănă în trupul său însuşi (adică trăieşte după propriile patimi), din trup va secera stricăciune; iar cel care seamănă în Duh (adică acela care trăieşte conform credinţei, speranţei şi iubirii), din Duh va secera viaţa veşnică (Gal 6,8).

Închei cu versurile poeziei:

Voi toţi ce-aţi stat în întuneric
Şi nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-ngenunchere,
Sculaţi! Cristos a înviat! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin