Predici

Cineva a spus: Dacă cei ce predică azi cuvântul lui Dumnezeu ar înălţa fără încetare crucea Domnului Cristos tot mai sus, slujba lor ar fi încununată de tot mai mult succes. Dacă păcătoşii pot să fie în stare să privească în mod serios crucea, dacă vor putea vedea în măsură deplină pe Mântuitorul răstignit, îşi vor da seama de adâncimea milei lui Dumnezeu şi de grozăvia păcatului.

Iob a fost inspirat când a spus: Urechea mea auzise vorbindu-se despre tine; dar acum ochiul meu te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine (42,5-6). Privind crucea, descoperim pe Dumnezeu şi mizeria noastră. Experienţa sfântului Paul de la Atena este grăitoare. Venit pentru prima dată aici, filozofilor le-a vorbit ca un filozof, oratorilor le-a declamat cu emfază, înţelepţilor le-a argumentat cu multă logică etc. Rezultatul? Abia s-au convertit vreo trei persoane. Plecând la Corint, predică mulţimilor de idolatri, adulteri, hoţi, criminali etc. numai pe Isus cel răstignit, cu toată smerenia şi simplitatea, descriindu-le jurământul de iubire al lui Dumnezeu prin Isus de pe cruce. Rezultatul a fost deosebit, s-a convertit o mulţime de oameni care au format o Biserică locală deosebit de înfloritoare.

Să învăţăm să privim crucea!

Deşi a fost hotărârea Tatălui ca Isus să se jertfească pentru mântuirea lumii totuşi n-a fost planul său ca acei pentru care el a adus acest sacrificiu să săvârşească o astfel de crimă: Iuda să-l vândă, să fie renegat de conducătorii religioşi, Pilat să-l dea la moarte în locul lui Baraba etc. Nu din aceste născociri infernale s-a născut mântuirea. Moartea fizică a Fiului Omului nu este un rezultat al răstignirii, ci al faptului că de bunăvoie şi-a dat sufletul. În acest act voluntar stă mântuirea; că de ar fi murit silit, nu ne-ar fi mântuit. Dumnezeu Tatăl a permis desfăşurarea infernului împotriva Fiului său numai pentru a ne trezi sensibilitatea dreptăţii, de a ne convinge cât de răi suntem şi cât de bun este el. Cei prezenţi sub crucea de pe Calvar recunoşteau că Isus a mântuit pe alţii şi-i cereau să se mântuiască pe sine însuşi (cf. Lc 23,25), dar nu ştiau în ce constă mântuirea, pe când numai cel care suferă o poate cunoaşte, de aceea numai un singur glas s-a auzit atunci zicând: Doamne, aminteşte-ţi de mine când vei fi în împărăţia ta! (Lc 23,42). Cine i-a descoperit acestui tâlhar că Isus este Domn, că stă de bunăvoie pe cruce şi, deşi pironit, are totuşi putere să mântuiască? Numai crucea operează convertirea în adâncul inimii; ea nu este un argument pentru raţiune, ci o dovadă de iubire pentru inimă, aşa cum a recunoscut Mântuitorul: Tatăl mă iubeşte pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu mi-o ia cu sila, ci eu o dau de la mine. Am putere să o dau şi iarăşi să o iau (In 10,17) şi de aceea, în clipa când şi-a dat sufletul, l-a încredinţat în mâinile iubitoare ale Tatălui (Lc 23,46).

Autorul Scrisorii către Evrei spune că Isus este acela care în zilele vieţii sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către cel care putea să-l scape de la moarte, a fost ascultat pentru evlavia sa (5,7). Autorul aminteşte cum Isus s-a rugat în grădina Măslinilor să treacă paharul de la dânsul, făcându-se voia Tatălui, şi a fost ascultat când de pe cruce a strigat: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mt 27,46). Rugăciunea, lupta epuizantă pentru a dobândi viaţa veşnică, este unită cu jertfa supremă: prăbuşirea într-un fel de disperare datorată simţământului că afară de Dumnezeu în nimeni nu mai putea nădăjdui. Rugăciunea, unită cu jertfa supremă, i-a adus siguranţa mântuirii noastre şi a exclamat: S-a săvârşit (In 19,30). A primit garanţia că a fost ascultat.

O, măcar astăzi de am fi şi noi ca tâlharul din dreapta, de am vedea că Omul acesta nu a făcut nici un rău (Lc 23,41). Tribunalul îl condamnase; marele preot îl insultase; Irod îl socotise nebun; mulţimea a strigat împotriva lui; soldaţii îi cereau să le ghicească; ucenicii săi l-au părăsit etc. numai glasul tâlharului răstoarnă judecata tuturor şi declară cu gură de moarte, ca testament, că Isus este nevinovat. Vedem noi, oare, dincolo de cel răstignit, pe Domnul nostru? Moare ca domn dăruind împărăţia sa acelora care cred în domnia lui, cum spune sfântul Paul (cf. Rom 10,9; 14,9).

O fetiţă a observat că mâinile mamei sale nu sunt atât de frumoase şi de fine ca mâinile mamei unei prietene, de aceea, când aceasta venea să o viziteze, se jena când mama le aducea câte o prăjitură cu mâinile ei urâte. Într-o zi a întrebat-o: Mămică, de ce sunt mâinile tale atât de aspre, pătate şi urâte? Şi mama i-a răspuns: Pe când erai mică şi ai început să umbli copăcel, într-o zi ai căzut pe foc şi toate hăinuţele tale au luat foc. Am auzit cum ţipai şi am alergat la tine. În grabă, n-am avut nimic la îndemână ca să sting focul, decât cu mâinile mele. Mi-au ars, s-au pătat atât de urât, dar te-am salvat. Fiica, emoţionată până la lacrimi, prinzând mâinile mamei într-ale sale, a exclamat: Mămică, mâinile tale sunt cele mai frumoase din lume! şi le-a sărutat cu recunoştinţă.

Să privim şi noi pe Isus răstignit, întrebându-l: Doamne, de ce faţa, mâinile, picioarele şi întreg trupul tău este atât de urât din cauza rănilor, scuipatului, coroanei de spini? Ne va răspunde: Pe când voi v-aţi apropiat prea mult de focul iadului şi sufletele au luat foc şi eraţi gata să vă prăbuşiţi pentru totdeauna în adâncul infernului, eu v-am acoperit cu întreaga mea fiinţă, ca să sting focul din voi. Am reuşit, dar iată cum am rămas! În caz că voi veţi înţelege şi mă veţi spăla cu lacrimile voastre, mă veţi vedea altfel, mă veţi vedea în strălucirea învierii, mai strălucitor decât m-au văzut cei trei apostoli pe muntele Tabor (Mt 17,2). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin