Start > Ritul latin > Iubirea frățească

Iubirea frățească

3 October 2006
1,953 afișări

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Copyright: Presa Bună
Joia Mare (Anul B)

Isus, la Cina cea de Taină, lasă prin testament ucenicilor săi porunca iubirii ca pe cea mai mare comoară: Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții! Eu voi fi în cer, voi veți fi pe pământ, dar: De pe aceasta vă va cunoaște lumea că sunteți ai mei, dacă veți avea dragoste între voi!

Mama, a cărei iubire nu poate fi întrecută pe pământ, când își simte sfârșitul vieții aproape, își cheamă copiii și le spune: Dragii mei, puțina avere pe care am agonisit-o cu trudă, v-am împărțit-o în părți egale și v-am lăsat-o în scris prin testament. Adevărata mea comoară vreau să v-o las scrisă în inimile voastre: să aveți dragoste între voi! De sus, din cer, să pot privi cu drag la voi; să se bucure inima mea că sunteți ai mei; din inima mea ați ieșit și la ea vreau să vă strâng pentru totdeauna în fața lui Dumnezeu, fiindcă de la el

v-am primit.

Ce crimă ar fi pentru un copil să nu împlinească ultima dorință a mamei! Dar ce crimă mai mare poate fi pentru un creștin să nu împlinească ultima dorință a lui Isus!

Nimic nu-i mai de preț ca iubirea. Din acest motiv spune Sfânta Carte: de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, acela ar fi respins cu dispreț (Ct 8,7).

Cunoaștem mai bine excelența iubirii față de aproapele din faptul că Isus Cristos a pus-o pe aceeași treaptă cu iubirea față de Dumnezeu (cf. Mt 22,36-39); iar pe aproapele îl înalță pe aceeași treaptă cu sine.

Ne dăm seama de importanța acestei iubiri din accentul pe care Isus l-a pus pe iubire, fiindcă în ziua judecății ea va fi tema principală de examen: cei care vor reuși, vor fi invitați pentru împărăția Tatălui, pe când cei repetenți, cei care n-au trăit creștinește porunca iubirii vor trebui să audă sentința îngrozitoare: Plecați, blestemaților, în focul veșnic! De ce? Fiindcă n-au avut iubirea față de cei flămânzi și însetați, față de cei goi, de cei bolnavi, de cei închiși, față de toți cei strâmtorați (cf. Mt 25,31-46).

Excelența iubirii o mai deducem și din faptul că Isus o numește porunca mea cea nouă (In 13,34). În ce constă noutatea, fiindcă și Vechiul Testament cunoștea porunca iubirii față de aproapele? (cf. Dt 6,5; Înț 12,19). Porunca lui Isus este nouă fiindcă este așezată într-un cadru religios deosebit: a) modelul iubirii față de aproapele este Dumnezeu însuși (cf. Mt 5,44; Ef 5,1.25); b) este opera lui Dumnezeu în noi, fiindcă numai el singur poate schimba iubirea în caritate, adică de a iubi pe toți fără nici un interes personal, ci numai din dorința de a face bine asemenea lui. Cum am putea fi milostivi ca Tatăl ceresc (Lc 6,36), dacă nu ne-ar fi învățat Cristos (cf. 1Tes 4,9) și dacă Duhul Sfânt n-ar revărsa iubirea în inimile noastre (Rom 5,5; 15,30), ca să avem ce schimba în caritate? Iubirea nouă vine de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Prin Cristos devine caritate și prin caritate devenim fiii lui Dumnezeu (cf. 1In 4,7). Iubirea ne vine de la Dumnezeu, se transformă în caritate și astfel se întoarce la el pe calea fraților noștri (cf. Mt 25,40) cu care formăm trupul mistic al lui Cristos (cf. Rom 12,5-10; 1Cor 12,12-17). Acesta este drumul trasat de Tatăl: iubirea sa trece spre noi prin Fiul și prin Duhul Sfânt, din noi trece spre frații noștri și prin Cristos se întoarce la Tatăl.

Sfântul evanghelist Ioan, meditând porunca nouă a lui Isus, a ajuns la această concluzie: cel care o trăiește, trece de la moarte la viață (1In 3,14). Nu este vorba numai de o trecere de la păcat la har, ci de la osândă la mântuire, din mormânt la înviere. În consecință, tot el numește ucigaș (1In 3,15) pe acela care urăște pe aproapele îl pune pe aceeași treaptă cu orice criminal.

Poate cea mai evidentă noutate a poruncii lui Isus stă în faptul de a iubi pe aproapele așa cum ne-a iubit el: după cum v-am iubit eu. Dar, cum ne-a iubit Isus? Scuzând fărădelegile lumii în fața Tatălui și plătind cu propriul sânge răscumpărarea noastră diavolului care ne ținea robi păcatului. Cine se poate ruga de pe cruce pentru călăii săi, asemenea lui Isus: Părinte, iartă-i că nu știu ce fac? (Lc 23,34). Numai acela în care se află Duhul lui Cristos. Prin Duhul Sfânt iubirea devine pururi nouă; Duhul este acela care reînnoiește mereu fața pământului; el face mereu iubirea nouă în noi fiindcă mereu se roagă pentru noi cu suspine negrăite ca să-i putem spune lui Dumnezeu: Abba-Tată (Rom 8,15; Gal 4,6).

Creștinul, care trăiește numai pentru Dumnezeu și vrea să-l iubească din toate puterile, are nevoie de o certitudine, de siguranța că iubirea sa pentru el nu este o simplă iluzie. Dar cum poate avea această certitudine? Ne spune tot sfântul Ioan evanghelistul: Dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi și dragostea lui din noi este desăvârșită (1In 4,12). Iubirea este o virtute teologală, unică, vărsată în suflet la Botez ca o sămânță și care apoi se dezvoltă și aduce roade sub acțiunea celor șapte daruri ale Duhului Sfânt, acțiune greu verificabilă în raport cu Dumnezeu, dar ușor de observat în raport cu aproapele, fiindcă roadele Duhului sunt vizibile, precum blândețea, armonia, pacea, răbdarea, mărinimia etc. Nu este greu să ne dăm seama că dragostea fraternă nu se reduce numai la cuvinte. Sfânta Tereza a Pruncului Isus spunea fiicelor sale: Cu toate că avem multe indicii prin care ne dăm seama că îl iubim pe Dumnezeu, cu toate acestea nu putem fi pe deplin sigure, așa cum suntem sigure că îl iubim pe aproapele (M.V. 3,8). Dacă iubirea fraternă este sinceră, cordială, eficientă, dezinteresată, nu mai avem nici un dubiu: iubirea lui Dumnezeu din noi este perfectă. Din acest motiv spune sfântul Ioan evanghelistul: dacă cineva zice că iubește pe Dumnezeu, dar pe aproapele său nu, este un mincinos (1In 4,20).

Prin urmare, iubirea aproapelui este semnul sigur că cineva îl iubește pe Dumnezeu cu adevărat. A-l exclude numai pe unul singur din iubirea mea, înseamnă a mă pune în dușmănie cu Dumnezeu. Nu am dreptul să-l exclud nici pe cel mai rău, pe cel mai nelegiuit dintre oameni, fiindcă orice persoană este opera Creatorului și are o valoare mult mai mare decât toate fărădelegile lui omenești. Este păcătos? Este ca un diamant căzut în noroi care își pierde strălucirea, dar nu valoarea. Pentru aceasta Isus i-a tratat pe cei mai mari păcătoși cu cea mai mare îngăduință și iubire, numindu-i doar bolnavi (Mt 9,12).

Sfântul Paul în Scrisoarea a II-a către Corinteni (cap. 3,1-6), vorbește despre acei creștini care trăiesc porunca nouă a lui Isus numindu-i scrisoarea lui Isus adresată lumii întregi, o scrisoare de dragoste. Lumea păgână, privind la primii creștini, spunea cu admirație: Iată-i cum se iubesc!

Cât de frumoase sunt pildele de iubire creștină!

Sfântul Paulin de Nola a întâlnit într-un oraș o femeie care plângea nemângâiată. Avea un singur fiu și pe acesta i l-au răpit maurii și l-au dus prizonier în Africa. Nu avea nici un ban pentru a-l răscumpăra. Sfântul s-a lăsat vândut și a voit ca banii să-i primească sărmana mamă ca să-și răscumpere fiul. După mulți ani de muncă grea, sfântul Paulin și-a redobândit și el libertatea.

Un alt fapt impresionant este și cel petrecut în timpul Revoluției Franceze din 1789. Mulți preoți au fost arestați și închiși la Versailles, lăsați fiind să moară de foame. Unii au fost salvați de copiii care își vindeau jucăriile și cumpărau pâine, pe care știau să o strecoare în celulele celor osândiți. O fetiță care avea părul foarte frumos, neavând ce să dea pentru hrana celor închiși, și-a tăiat părul pe care l-a vândut și cu banii câștigați le-a cumpărat hrană.

Exemplul sfântului Maximilian Kolbe, care a acceptat să moară în lagărul de concentrare de la Auschwitz în locul unui tată de familie, este bine cunoscut.

Sfântul Francisc de Sales spune: Unii cred că perfecțiunea stă în asprimea vieții, alții în rugăciune, alții în primirea deasă a sfintelor taine, alții în faptele creștinești de milostenie, dar se înșală, pentru că desăvârșirea stă în iubirea lui Dumnezeu din toată inima, și aceasta se vădește prin iubirea aproapelui, fiindcă Dumnezeu vrea iubire și nu jertfă (cf. Os 6,6).

Ca iubirea, această nouă poruncă să prindă rădăcini în noi, Isus rămâne cu noi în sfânta Euharistie. Să-i mulțumim și să-l adorăm în taina iubirii sale!

Ritul latin