Predici

Cu toate că Isus ştia ce îl aşteaptă la Ierusalim: trădarea, biciuirea, răstignirea şi moartea, merge de bunăvoie, acceptând un triumf efemer compus din osanale, flori şi straie întinse pe cale. Totdeauna oamenii au jertfit ceva din ei şi din bunurile lor temporale pentru a recunoaşte supremaţia divină, dar a jertfi totul de bunăvoie, cu o notă de triumf, aşa ceva nu s-a mai auzit. Isus, în culmea gloriei, atinge extrema jertfei: atitudinea sa conţine ceva mai mult decât este posibil pentru o fiinţă umană. Numai iubirea totală se poate jertfi total. Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu fiindcă este iubire totală, este capabil de o jertfă totală, de jertfa trupului, sufletului şi chiar a dumnezeirii sale. El se jertfeşte pe cruce şi rămâne jertfă continuă în Euharistie.

Să ne cercetăm pe noi înşine în lumina jertfei lui Cristos! Cât am jertfit în acest post spre slava lui Dumnezeu, pentru mântuirea proprie şi a aproapelui? Cât la sută am dat din ceea ce avem şi din ceea ce suntem? Cu ce plăcere şi bucurie am jertfit ceva? Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta (Mt 6,21), a spus Isus. Comoara lui Dumnezeu sunt făpturile sale, nu în ultimul rând este omul, de aceea inima lui Dumnezeu, Isus, este cu noi ca semn că ne iubeşte mai presus de alte făpturi. Comoara oamenilor unde este? Care este comoara noastră? Iată un exemplu: un cizmar sărac avea şapte copii. Toţi munceau de dimineaţă şi până seara târziu în acelaşi atelier. Toţi erau foarte veseli din fire. Tatăl, om cu credinţă în Dumnezeu, i-a învăţat să muncească cu veselie, cântând, fiindcă Domnul îi iubeşte pe cei ce se veselesc şi au inima curată. Un om bogat, vecin cu cizmarul, văzând sărăcia lor, a voit să le vină în ajutor, să le uşureze povara şi într-o zi i-a cerut tatălui un copil ca să-l înfieze. Când tatăl a adus vestea aceasta fiilor săi, toţi au amuţit. Tatăl nu ştia ce să facă şi a cerut vecinului său timp de gândire. Toţi fiii săi erau buni, pe toţi îi iubea, toţi se simţeau fraţi şi se iubeau cu adevărat frăţeşte, erau ascultători, muncitori, veseli… Pe care să-l dea? Inima căruia s-o rănească îndepărtându-l şi acesta să creadă că tatăl l-a dat ca să scape de el, fiindcă l-ar iubi mai puţin ca pe ceilalţi? Fiii săi munceau tăcuţi, cu gândul că unul sau altul îi va părăsi. Nu mai răsunau cântecele şi râsetele de voie bună, ci se auzeau numai loviturile înfundate de ciocan, amestecate cu câte un oftat profund şi cu câte o privire tristă. După o zi de zbucium şi de frământări, apoi după alte câteva, tatăl s-a decis şi, când vecinul a venit să-i dea răspunsul, i-a zis: N-am nici un copil de dat! Fiii, plini de bucurie şi cu lacrimi în ochi, i-au sărit în braţe şi l-au sărutat. Veselia a reînceput în atelierul sărac. Tatăl avea şapte fii şi nu i-a dat unul, deşi ştia că îi va merge mai bine în casa bogatului, iar Tatăl ceresc are numai un Fiu şi-l dă lumii, deşi ştie că îi va merge atât de rău.

Acesta este omul, nu dă ceea ce iubeşte, chiar dacă necazurile îl copleşesc. Dumnezeu dă tocmai ceea ce iubeşte. Jertfa sa, de a ni-l da pe Fiul său, chiar cu riscul de a-l răstigni, este semnul totalei sale iubiri. Isus este iubire din iubire, fiindcă s-a făcut jertfă totală: jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai ale noastre, dar şi pentru ale lumii întregi (1In 2,2); S-a dat pe sine pentru noi ca ofertă şi jertfă lui Dumnezeu (Ef 5,2). Tatăl ceresc ne-a dat totul; Fiul ne-a dat totul, pe Duhul său, pe care îl avea de la Tatăl, ne-a dat trupul său, pe care îl avea din sânul preacurat al Mariei; ne-a dat dumnezeirea şi omenirea sa unite în taina euharistică.

Duminica Floriilor este ziua examenului de conştiinţă înainte de sărbătoarea Învierii. Cu câtă iubire am răspuns iubirii lui Dumnezeu? Cât am jertfit şi ce în timpul Postului Mare? Ce constatare tristă! Unii nu se îndură să jertfească nici patimile cele rele din ei! Noi, noi înşine, nu ne identificăm oare cu arhiereii, fariseii şi cărturarii care, invidioşi şi plini de ură, când mulţimile îi cântau osanale lui Isus, ei s-au apropiat de el cu neruşinare şi i-au spus: Învăţătorule, spune-le să tacă!

Glasul arhiereilor, fariseilor şi cărturarilor care voiau să nu se mai cânte în cinstea lui Isus, care cereau copiilor să tacă şi apoi glasul mulţimilor, pe care le-au îndemnat să strige şi să urle în faţa lui Pilat: Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! nu s-a stins, ecoul lor îl auzim şi azi.

Priviţi-l pe Isus, atât în minutele triumfului, cât mai ales în ceasurile lungi ale pătimirii! Văzându-l, am fi ispitiţi să ne facem ideea că el este simbolul binelui, nevinovăţiei, cinstei, dreptăţii, iubirii, răbdării infinite etc. Dar nu, Isus este însuşi binele dispreţuit şi azi, el este nevinovăţia condamnată şi azi, el este însăşi cinstea mototolită şi azi, el este însăşi dreptatea aruncată la lada de gunoi şi azi, el este iubirea dispreţuită, este răbdarea euharistică părăsită, el este virtutea călcată în picioare de nepăsarea şi răutatea oamenilor, el este însăşi conştiinţa din om care geme înlănţuită, scuipată, sărutată cu buzele lui Iuda trădătorul, conştiinţa încoronată cu spinii materialismului, conştiinţa răstignită pe crucea fărădelegii, conştiinţa al cărei glas căutăm să-l înăbuşim, la care strigăm, ţipăm, urlăm să tacă! Să tacă toţi copiii avortaţi! Să tacă toţi copiii abandonaţi! Să tacă toţi cei maltrataţi! Când pe cel sărac nu-l ajutăm, strigăm ca moartea să-i închidă gura.

Spune Sfânta Scriptură că prietenii lui Iob cel drept, auzind că acesta este bolnav, au venit să-l vadă. L-au găsit plin de lepră, aruncat de soţia lui pe o grămadă de gunoi la marginea cetăţii; câinii veneau şi îi lingeau rănile şi soţia îl blestema şi-l îndemna să-l blesteme pe Dumnezeu pentru nenorocirea care l-a ajuns pe nedrept. Când prietenii l-au văzut în aşa hal şi aşa durere, au rămas muţi. Timp de şapte zile n-au putut scoate nici un cuvânt, ci doar l-au privit printre lacrimi.

Fraţilor, şapte zile mai sunt până la Paşte, timp în care înaintea ochilor noştri Cristos Isus este în cea mai cumplită suferinţă: de la lacrimile vărsate azi asupra Ierusalimului, de la sudoarea de sânge din grădina Măslinilor, de la biciuire, scuiparea în faţă, pălmuirea, îmbrăcarea cu haina de nebun şi încoronarea cu spini şi până la răstignirea şi moartea pe cruce, îl vom vedea într-o stare mult mai jalnică decât cea a lui Iob. Care trebuie să fie atitudinea noastră de creştini?

În mijlocul mulţimii care îl aclama şi-l sărbătorea cu entuziasm, Isus a lăcrimat. De ce? De ce în lume mii şi milioane de oameni nu ştiu ce-i sărbătoarea? De ce milioane de copii nu ştiu ce-i fericirea? De ce milioanele de tineri muncesc ca robii şi nu li se dă ceea ce-i drept? Este o cântare, pe care, poate, am auzit-o în timpul Postului Mare:

- De ce, Isuse, atâtea lacrimi?

- De ce? Întrebaţi pe Petru sau pe Magdalena, întrebaţi pe Lazăr sau Ierusalimul! Iubirea plânge pentru voi.

- De ce, Isuse, atâtea bice?

- De ce? Întrebaţi călăii sau pe Pilat din Pont, sau pe Baraba, sau victima din Ierihon! Păcatul vostru este greu!

- De ce, Isuse, aşa coroană?

- De ce? Întrebaţi pe regii voştri, sau pe soldaţi, sau pe cei din Cafarnaum care m-au vrut rege! Am spus adevărul curat şi spinii sunt răsplata mea!

- De ce, Isuse, aşa o cruce?

- De ce? Dar voi de ce muriţi? “Tată, de ce m-ai părăsit?”; “Iartă-i că nu ştiu ce fac!” Ca să trăiţi, am murit pentru voi.

Deşi Isus, Dumnezeu din Dumnezeu, a suferit ca om, a suferit atât de mult încât putem spune că a suferit infinit, ca Dumnezeu, că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi; nu că ar fi murit în natura sa divină, ci natura divină l-a susţinut pe Fiul Omului să sufere mai mult decât poate suferi un om, decât ar putea să sufere toţi oamenii împreună; natura divină nu i-a uşurat chinul, ci i-a mărit capacitatea de a suferi peste puterea minţii noastre de a ne închipui. Cred că din suferinţa lui a dedus sutaşul roman că într-adevăr: Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu (Mt 27,54).

Noi avem această credinţă?

Dacă da, atunci să spargem alabastrul cu mir de nard de mare preţ, ca femeia păcătoasă din casa lui Simon leprosul (Mt 26,7), să-i ungem capul şi să-i spălăm picioarele cu lacrimile noastre de pocăinţă, ca în veci de veci să-i cântăm Osana Fiului lui David! Binecuvântat cel care vine în numele Domnului! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin