Predici

Câte ştim despre moarte până în prezent este prea puţin. Din acest motiv ne umplem de spaimă în faţa morţii. Nu-i spusă chiar în zadar sintagma: Omul, cât trăieşte, învaţă; la urmă, tot prost moare. Există o moarte de care ne temem şi nu ar trebui să ne temem; aceasta este moartea trupească. Dar mai există o altă moarte, cea sufletească prin păcat, pe de altă parte, de care ar trebui să ne temem şi nu ne temem.

De emoţie, pe care o provoacă moartea trupească, a fost cuprins şi Isus: Acum sufletul meu este tulburat, spune el ucenicilor; iar în grădina Măslinilor adaugă: Sufletul meu este trist de moarte (Mt 26,38). De ce era tulburat şi trist? Ştia doar că va învia; ştia că după moarte este adevărata viaţă, viaţa veşnică; ştia că Tatăl îl iubeşte, că orice-i va cere, îi va da. Isus ştia multe în preajma morţii sale şi s-a cutremurat atât de mult. Referindu-se la moartea lui Isus, autorul Scrisorii către Evrei a spus: în zilele trupului său, el a adus, cu strigăt tare şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către cel care putea să-l mântuiască de moarte şi a fost ascultat pentru evlavia sa (5,7).

Cum a fost mântuit de moarte, dacă totuşi a murit pe cruce? Nu de această moarte trupească se temea Isus, ci de moartea veşnică, de chinurile iadului, deşi ştia că nu va ajunge acolo, chiar dacă a luat asupra sa păcatele lumii întregi, dar sunt atât de groaznice încât trebuie să înfioreze orice suflet numai la gândul că cineva ar putea ajunge acolo, fiindcă acolo se simte groaza izolării totale de Tatăl, de izvorul a tot binele. Cristos a fost ascultat pentru evlavia sa, nu însă înainte de a gusta această groaznică izolare din partea Tatălui pe lemnul crucii, când a strigat cu glas puternic, cu lacrimi de sânge, cu cereri şi rugăciuni în numele întregii omeniri: Eloi, Eloi, lama sabahtani? adică Dumnezeul meu, Dumnezeu meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15,34).

Cristos s-a cutremurat şi de moartea celor ce refuză credinţa în viaţa veşnică şi o vor pierde; s-a cutremurat pentru a ispăşi pedeapsa pe care o merită cei răi, dar care se căiesc de păcatele lor şi îşi vor păstra viaţa (cea nouă) pentru viaţa veşnică, fiindcă, oricâtă pocăinţă am face, nu putem repara şi cu atât mai puţin nu putem merita ceea ce este veşnic; s-a cutremurat Isus şi pentru a îndulci chinurile morţii noastre trupeşti, fiindcă, în mod obişnuit, cu cât ne apropiem mai mult de moarte, cu atât mai mult se trezeşte în noi dorinţa de a şti dacă vom supravieţui sau nu, fiindcă învăţătura ateilor că o dată cu moartea, toate se termină, lasă emoţii în orice suflet, şi atunci dorim un semn prin care să fim convinşi că există un dincolo.

Platon, marele filozof grec (428-342), susţine preexistenţa sufletelor şi, când un suflet intră într-un trup şi se zămisleşte, apoi se naşte copilul, noua fiinţă umană intră în viaţa aceasta ca într-un somn plin de visuri, uitând tot ce ştia mai înainte, aşa cum seara, când ne culcăm şi dormim, uităm tot ce s-a petrecut în timpul zilei. Moartea este ca trezirea din somn la viaţa pe care o avea înainte de a se naşte. Cartea tibetană a morţilor prezintă arta de a muri şi conţine o mulţime de informaţii cu privire la etapele ulterioare ale vieţii de după moarte. Dar, dat fiind faptul că moartea este o experienţă unică pentru fiecare individ – fiecare moare singur, fără martori, chiar dacă ar fi în jur mii de persoane, nici una nu-l poate însoţi ca ghid. Din acest motiv omul caută mereu un semn venit de sus. Isus însuşi a dorit acest semn de preamărire a numelui său în preajma morţii şi l-a obţinut, nu numai pentru sine, cât mai ales pentru noi, prin glasul venit din cer, care a spus: L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări. Numele lui Dumnezeu este scris în însăşi existenţa noastră prin Duhul Sfânt, Duhul vieţii şi Isus a primit garanţia mântuirii noastre prin glasul venit din cer. Mulţimea care l-a auzit a zis: A fost un tunet. Alţii ziceau: I-a vorbit un înger. Isus a lămurit sensul semnului: Nu pentru mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Dat fiind faptul că semnul a fost pentru noi, glasul venit de sus nu s-a stins în negura veacurilor, el îşi face auzit ecoul până în zilele noastre. Nu cred că este om care să nu-l fi auzit sau să nu-l audă cel puţin o dată în viaţă, sub diferite chipuri (Exemple avem multe, îmi amintesc de prof. Dumitru Mărtinaş, autorul cărţii Originea ceangăilor din Moldova, cum, pe când se afla la Buzău, într-o iarnă, mergând pe trotuar, a auzit un glas: Treci pe partea cealaltă! Fără să vadă pe cineva, strada fiind pustie, şi-a continuat drumul, când aude din nou aceeaşi poruncă. A trecut strada şi, pe partea trotuarului pe care mersese mai înainte a căzut de pe un acoperiş un ţurţur de gheaţă cu zăpadă. L-ar fi omorât, dacă n-ar fi trecut dincolo). Un medic şi profesor de filozofie, un om de ştiinţă, R. Moody, în cele două cărţi ale sale, Viaţa de după viaţă şi Noi lumini, aduce o mulţime de fapte care confirmă ecoul acelui glas din cer. Mulţi dintre cei care au avut o moarte clinică şi apoi au revenit la viaţă au povestit ceea ce au auzit şi au văzut la începutul vieţii de dincolo. Iată o mărturie: În timp ce totul începea să se întunece, am auzit un sunet pe care nu-l pot descrie; era ca un ropot de tobă, un sunet năvalnic, ca un torent care se prăvale printr-un defileu. Simţeam că urc, eram la aproximativ un metru deasupra trupului meu, astfel încât îl puteam vedea: eu eram acolo, iar oamenii încercau să mă reanimeze. Nu-mi era teamă. Nu sufeream. Pace totală. După o secundă sau poate două, parcă

m-am întors din nou şi am luat-o iarăşi în sus. Era întuneric, ca într-o vizuină sau într-un tunel; şi apoi a apărut acea lumină strălucitoare. Era din ce în ce mai strălucitoare şi am avut impresia că o traversez. M-am trezit dintr-o dată în altă parte, dincolo, învăluit într-o lumină aurită, foarte frumoasă. Nu reuşeam să-i descopăr izvorul… venea de pretutindeni. Era şi muzică. (din Noi lumini). Orice om revenit la viaţă dintr-o astfel de experienţă, îşi trăieşte viaţa altfel: bogată în fapte bune, ca să-şi asigure un loc în viaţa de după această viaţă.

Spuneam mai înainte că în fiecare se aude ecoul acelui glas venit de sus într-o formă sau alta. Mulţi nu au curajul să-şi împărtăşească experienţa de teama de a fi socotiţi paranoici şi luaţi în râs. Chiar sfântul Paul, pe când povestea guvernatorului Festus şi regelui Agripa experienţa sa de pe drumul Damascului şi acel glas: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? Festus s-a ridicat şi a strigat: Paule, eşti nebun! Învăţătura ta multă te duce la nebunie! (Fap 26,24). Este adevărat că unii se pot înşela prin halucinaţii, dar nu putem şi nici nu avem dreptul să punem la îndoială buna-credinţă a multora, de aceea spune William James: Nu este mai raţional să refuzi a crede, de teama de a te înşela, decât de a-ţi întemeia credinţa pe speranţa de a avea dreptate.

Din punct de vedere religios, Isus, vorbind despre moartea care aduce roade, nu face altceva decât să condamne moartea la moarte.

Savanţii caută să învingă moartea prin ştiinţă. Este posibil? Este posibil, fiindcă nu există credinţă în moarte, ci ştiinţă; astfel, eu nu cred că voi muri, ci ştiu sigur. Moartea, fiind un adevăr de ştiinţă, de ce n-ar fi învinsă de ştiinţă? Oricum, până în prezent cheia succesului asupra morţii o deţine iubirea. Isus învinge moartea fiindcă Tatăl îl iubeşte deoarece îi preamăreşte numele; iar Isus îl iubeşte pe Tatăl

şi-i împlineşte voinţa mereu, întotdeauna. Aceasta ne-o arată toate lecturile de la Liturgia cuvântului de azi. Cunoscând iubirea care ne iartă, vom fi recunoscători prin iubirea care nu moare (lectura I-a); Isus s-a desăvârşit în iubire când, de pe cruce, a iertat chiar şi pe călăi (lectura a II-a); pe cine cinsteşte Tatăl, acela învinge moartea; or, Tatăl îl cinsteşte pe Fiul şi i-a dat biruinţă asupra morţii.

Întrucât istoria sfinţilor ne arată că putem păşi pe urmele lui Isus, iertând greşiţilor noştri, desăvârşindu-ne în iubire, avem toată siguranţa că prin moarte vom trăi. Tatăl ne-a dat viaţa pământească prin creaţie; Fiul ne-a adus viaţa nouă prin întruparea sa şi ne-o împarte prin sfintele taine, mai ales prin sfânta Euharistie, iar Sfântul Duh ne dă viaţă din viaţa sa care durează veşnic, spre gloria Preasfintei Treimi.

Să-l preamărim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în toate zilele vieţii noastre şi Dumnezeu ne va preamări, ca să fim ca îngerii săi din ceruri, prin moartea şi învierea lui Isus. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin