Predici

Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte Crăciunul drept mama tuturor sărbătorilor, adică a întregii revelaţii care ne umple inima de bucurie pe pământ.

Că primul Crăciun a avut un răsunet imens, unic în cursul istoriei, este un fapt de netăgăduit: de aici a început numărătoarea anilor, de aici a luat naştere o nouă civilizaţie, cea mai extinsă, cea mai avansată: literatura, artele, arhitectura, muzica; în parte chiar şi ştiinţele au rămas profund influenţate de acest eveniment (Tihamer Toth).

Când au fost alungaţi din paradisul pământesc, Adam şi Eva erau trişti. Tristeţea lor a durat până când li s-a născut primul copil, pe care Eva, luându-l în braţe şi privindu-l cu atenţie şi iubire maternă, tresaltă de fericire şi-i spune lui Adam: Priveşte în ochii lui! Paradisul pe care l-am pierdut este aici! Aşa ne relatează o veche tradiţie. Avem să-i mulţumim lui Dumnezeu că prin pruncul divin ne-a descoperit că paradisul pământesc este cu noi. Ceea ce spune atât de frumos poetul P. Cernea:

Şi dacă melodii divine
Vă smulg în ceruri, tremurând,
E că un neam întreg ce vine
Se bucură cu voi în rând;

Şi dacă în ora fermecată
Asemeni zeilor păreţi,
E că trăiţi, ca-n vis, deodată
Atâtea mii şi mii de vieţi.

Părinţii au prima datorie de recunoştinţă, fiindcă prin fiecare nou-născut le intră în casă pruncul Isus, aducându-le cheia fericirii: Cine primeşte pe unul dintre aceştia mici, pe mine mă primeşte, afirmă Mântuitorul lumii (Mc 9,37).

Sfântului Gerard Macella, pe când era copil, i s-a întâmplat un caz atât de neobişnuit încât cu greu s-ar putea crede, dacă n-ar fi fost cercetat şi recunoscut de Biserică în actele beatificării sale. Cazul

l-am relatat şi într-o predică din anul trecut însă îmi place atât de mult încât nu pot să nu-l repet. Gerard slujea ca servitor episcopului de Lacedonia. Într-o zi, a fost văzut palid şi înspăimântat învârtindu-se în jurul fântânii din piaţa catedralei, oprindu-se din când în când spre a privi adâncul întunecos. Nici el nu-şi putea închipui ce şi cum s-a întâmplat. Deodată, a auzit o bufnitură. Era cheia de la palatul episcopal care i-a alunecat din mână pe când se juca şi a ajuns în adâncul fântânii. Ce era de făcut? Ce avea să spună stăpânul său bolnăvicios şi cam nervos? Mă va da afară şi-mi voi pierde pâinea, se gândea el. Unde mă voi duce? Orfan, fără casă şi fără de lucru. Din ce voi trăi? Cine mă va ajuta? Deodată, i-a venit o idee. Străbate piaţa în fugă; intră în catedrală; se apropie de ieslea în care se afla statuia pruncului Isus; o ia în braţe şi-i spune: Pruncuşorule Isus, numai tu mă poţi ajuta, numai tu şi nimeni altul. Pescuieşte-mi cheia, te rog! A legat statuia pruncului Isus de frânghia fântânii şi i-a dat drumul încet spre adânc. Când a simţit că a ajuns în apă, i-a strigat tare şi plin de încredere: Pruncuşorule Isus, adu-mi cheia! A început să învârtească roata trăgând statuia afară. Un strigăt de bucurie a făcut să răsune piaţa; pruncuşorul Isus avea în mânuţa sa cheia. A luat statuia în braţe şi, după ce a sărutat-o cu foc, a dus-o la locul ei în iesle.

Nefericiţi sunt părinţii care nu găsesc în mânuţele pruncilor cheia fericirii şi care nu văd în ochişorii lor nevinovaţi paradisul!

Dându-ne bucuriile sărbătorilor de Crăciun, avem datoria să-i mulţumim lui Dumnezeu, prin Fiul său, pentru toate.

“Îţi mulţumim că ne-ai dat noaptea binecuvântată în care steaua a strălucit deasupra peşterii din Betleem, revărsând lumină mai întâi asupra paşilor noştri care orbecăiau în întunericul păcatului şi al ignoranţei, fiindcă ceea ce ştim despre Dumnezeu, despre noi înşine, despre sensul vieţii noastre şi despre veşnicie, ne-a învăţat lumina acestei stele. Lumina ei ne-a descoperit că Dumnezeu, care a zidit lumea prin atotputernicia sa, iubeşte pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte cu inimă de părinte, de tată şi mamă.

Îţi mulţumim, pruncule Isus, nu numai pentru câte ne-ai învăţat, dar mai ales pentru ceea ce am primit de la tine: îţi mulţumim pentru că ai venit, ne-ai vizitat şi te-ai jertfit pentru noi! Ce valoare ar fi avut sufletul nostru, cel atât de des neglijat, de atâtea ori aruncat la gunoi, în noroi, de atâtea ori dat morţii păcatului, dacă tu nu te-ai fi născut în peştera săracă şi rece pentru a ne arăta valoarea lui? Îţi mulţumim pentru fiecare pas pe care l-ai făcut pentru noi, pentru fiecare picătură de sudoare, pentru fiecare lacrimă şi pentru fiecare picătură de sânge vărsat pentru noi, îţi mulţumim pentru batjocurile îndurate: scuipăturile primite, cununa de spini, pentru rănile sfinte, pentru crucea purtată în locul nostru, pentru infernul morţii cu care ai pecetluit preţul sufletului nostru şi l-ai mântuit” (Tihamer Toth).

Îţi făgăduim, ca semn al recunoştinţei noastre vii, că vom păstra nealterată credinţa noastră în dumnezeirea şi omenitatea ta. Vom lupta ca fiecare tratat de pace să poarte pecetea credinţei în pacea pe care ne-ai adus-o din cer, ca săbiile să fie topite şi prefăcute în pluguri şi lăncile în seceri (cf. Is 2,4).

Îţi făgăduim că lumea ne va cunoaşte că suntem ai tăi de pe dragostea pe care o vom avea unii pentru alţii (cf. In 13,35), ca toţi să recunoască împlinirea profeţiei lui Isaia, anume că în împărăţia ta pot să trăiască la un loc lupul cu mielul şi leopardul cu iedul (11,6).

Îţi făgăduim că te vom urma şi vom face ca şi alţii să te urmeze pe calea ce ne-ai arătat-o şi care ne duce la viaţa veşnică.

Pruncule divin, îţi mulţumim, îţi făgăduim, dar te mai rugăm ceva: să ne laşi harul şi pacea ta! Fără harul tău nu putem face nimic şi fără pacea ta nu ne putem bucura de nimic; fără harul tău nimeni nu poate ajunge în cer spre a-i aduce slavă lui Dumnezeu şi fără pacea ta nimeni nu poate fi de bunăvoinţă pe pământ.

Într-o zi, sfântul Ambrozie dicta lui Paulin, secretarul său, aceste cuvinte: Cristos trăieşte în mine; adică trăieşte acea pâine vie care a coborât din cer şi s-a născut la Betleem, trăieşte iubirea sa, pacea, dreptatea, înţelepciunea sa. Putem spune şi noi acelaşi lucru?

Într-o zi, Petru i-a spus lui Isus: Doamne, iată: noi am lăsat toate şi te-am urmat, ce răsplată vom primi? Răspunsul lui Isus a fost prompt şi categoric: Adevăr zic vouă, că voi care m-aţi urmat, la naşterea din nou a lumii (la înviere), când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Mt 19,27-28).

Noi ce am lăsat pentru Isus în aceste zile, ca să ne învrednicim de vreo răsplată la cea de-a doua naştere a lumii? Am lăsat ura? Beţia? Înjurătura? Necurăţia? Am lăsat un ban pentru un sărac?

Fiecare lasă ceva, după credinţa vie pe care o are, fiindcă numai aceasta acţionează prin caritate (Gal 5,6).

pr. Anton Dancă Ritul latin