Predici

În ziua de Crăciun, sfântul Ioan evanghelistul, inspirat de Duhul Sfânt, ni l-a arătat pe Isus în centrul lumii – între ai săi a venit -; în centrul cosmosului – toate prin el s-au făcut -; în centrul vieţii divine – Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină -; în centrul bogăţiilor spirituale – plin de har şi de adevăr. Astăzi Biserica ni-l prezintă pe Isus în centrul familiei, în mijlocul unei mici familii din Nazaret, dar care, datorită prezenţei sale divine, devine cea mai mare, cea mai cunoscută, cea mai sfântă şi cea mai iubită.

Sfântul Iosif, în calitatea sa de tată feciorelnic, ales de Dumnezeu ca soţ preacurat al Fecioarei Maria şi tată purtător de grijă al lui Isus, tâmplar de meserie pe pământ, dar văzut din cer el apare ca bărbat drept, adică sfânt; Maria, fiica lui Ioachim şi a Anei în timp după trup, dar aleasă de Dumnezeu din veşnicie pentru a fi mama cuvântului întrupat, văzută din cer şi declarată plină de har, scutită de păcatul strămoşesc încă din prima clipă a zămislirii sale, devenită obiect de admiraţie chiar şi pentru îngeri, deşi de ocupaţie casnică, slujitoare smerită a Domnului în mijlocul unei sărăcii lucii; şi Isus, în centrul atenţiei lor.

Spre a-şi dovedi prezenţa de centru în întreaga familie umană, că acesta este locul său firesc în cer şi pe pământ, Isus învie din morţi, se smulge din sânul materiei inerte (într-o fracţiune de secundă, printr-un proces de reacţie atomică de ordin divin, trupul s-a fotografiat în negativ pe giulgiu, ca semn că atâta timp cât vom fi în timp va trebui să-l căutăm prin întunericul credinţei). Dar, spre a dovedi că profeţiile s-au împlinit, că aşteptarea popoarelor a luat sfârşit, că el este Mesia, Emanuel-Dumnezeu cu noi, Isus s-a retras în sânul familiei timp de treizeci de ani şi aici şi-a descoperit chipul său viu – divino-uman – în sufletul preacuratei şi al sfântului Iosif. Aceasta fiindcă familia este nucleul vieţii umane şi ea trebuie să devină suportul vieţii noi, menită să stea la temelia familiei noi denumită împărăţia lui Dumnezeu. Dacă cea mai mică licărire de viaţă valorează mai mult decât întreg cosmosul material, fiindcă numai viaţa este lumină (cine poate înţelege să înţeleagă!), atunci în el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, afirmând clar: Eu sunt viaţa şi am venit să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug, adică să nu mai moară, înţelegând superioritatea vieţii din noua familie, în care fiecare om devine unic şi stă în centrul atenţiei Preasfintei Treimi.

Trăind în mijlocul familiei din Nazaret, Cristos se revelează lumii ca Mesia, nu numai la templu unde afirmă că Dumnezeu este Tatăl său, dar mai ales în sânul familiei din Nazaret prin viaţa sa feciorelnică, mai presus decât îngerii, spre a arăta că viaţa nouă pe care a adus-o nu-i un rod al unirii dintre bărbat şi femeie, ci rod al unirii miraculoase ca operă a Duhului Sfânt în natura umană, mai mult decât chip şi asemănare de la începutul lumii. Realizând întruparea Fiului lui Dumnezeu în sânul Mariei, realizează în sânul omenirii instrumentul prin care se pot îngeriza oamenii.

La evreii din acel timp faptul de a nu se căsători era socotit un afront adus lui Mesia şi Legii lui Moise. Toţi doreau să încheie o căsătorie pentru a fi în rând cu lumea, cu speranţa că din sânul propriei familii se va naşte Mesia. Acelaşi lucru l-ar fi făcut şi Isus, dacă n-ar fi fost el însuşi Mesia. Astfel, afirmaţia sa: N-am venit să desfiinţez Legea şi profeţii, dar să desăvârşesc (Mt 5,17), ar fi fost o minciună. Dovada că Isus este desăvârşirea Legii şi a profeţilor este însăşi fecioria sa misionară, de dăruire şi de slujire totală pentru o nouă familie umană, îngerizată, simbolizată mai întâi prin familia sa din Nazaret, în care mama şi tatăl său purtător de grijă trăiesc asemenea îngerilor. Sfântul Ioan evanghelistul, cunoscând că Mesia a venit, nu s-a mai căsătorit, ci a considerat că cel mai frumos omagiu adus lui Emanuel este de a-i sluji în parfumul ceresc al fecioriei. Numai de la Cristos a rămas fecioria ca un document al prezenţei unei noi vieţi în lume prin preoţii celibatari, prin călugări şi persoane consacrate pentru împărăţia lui Dumnezeu.

În vederea primirii lui Mesia în propria familie, evreii din Vechiul Testament căutau să-i pregătească un climat de pace, de abundenţă în bunuri materiale, de descendenţi numeroşi etc. toate ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu. În familie trebuia să domnească legea ascultării temperate de iubire. Această ascultare era nu numai semnul şi garanţia unei binecuvântări şi prosperităţi prin fii, dar şi un fel de a-l onora pe Dumnezeu prin părinţi (lectura I-a). În Noul Testament, ascultarea după exemplul lui Isus este un fel de a-l onora pe Dumnezeu în copii, fiindcă Isus însuşi afirmă: Cine îi primeşte, pe mine mă primeşte. În mijlocul noii împărăţii a lui Dumnezeu, Cristos stă în centru prin copii. Semnul binecuvântării nu mai stă în abundenţă, sănătate şi prosperitate, ci în crucea la care se angajează cei care se căsătoresc. O familie este binecuvântată când ştie să-l aşeze pe Isus în centrul vieţii sale şi caută să înţeleagă şi să trăiască învăţătura crucii. Fecioara Maria şi sfântul Iosif au fost binecuvântaţi datorită faptului că în centrul familiei lor era Isus cu crucea prevestită de bătrânul Simeon ca semn de împotrivire din partea lumii.

Criza din familiile moderne se datorează faptului că soţii fug cu înfrigurare de cruce. Luxul şi comoditatea, drogurile de orice fel vor să stea la temelia păcii. Părinţii se tem de copii şi copiii fug de părinţi etc. Haosul prinde rădăcini în lume şi dezorientarea macină credinţa; părinţii nu-şi mai înţeleg autoritatea în lumina fricii de Dumnezeu ca dar al Duhului Sfânt, ca pe un factor ce constă dintr-un ansamblu de legături spirituale dintre om şi Dumnezeu, prin care să-l cinstească pe Dumnezeu ca Tată; Tată să nu numiţi pe nimeni pe pământ, căci unul este Tatăl vostru, cel din ceruri (Mt 23,9). Numai frica de Dumnezeu, adică numai conştiinţa că Dumnezeu singur este Tată, poate distruge dictatura vechii mentalităţi părinteşti de stăpân peste viaţă, cum spun unii şi azi, din păcate: Să mă asculte, că eu îi sunt tată (mamă). Eu i-am dat viaţă şi eu îl omor!

Autoritatea părintească este în criză, fiindcă nu-şi cunoaşte menirea supremă, aceea de a transmite autoritatea. Părinţii ţin cu dinţii de autoritatea pur umană şi nu transmit moştenirea divină, adică legăturile spirituale cu Tatăl ceresc, fiindcă numai ele se bazează pe un dialog de iubire din care se naşte frica de Dumnezeu. Iar când legăturile spirituale dintre tatăl pământesc şi cel ceresc lipsesc, vor lipsi şi legăturile naturale din familie dintre părinţi şi copii, aşa cum vedem azi că numărul vagabonzilor, al abandonaţilor, al rătăcitorilor de pe străzi etc. este în creştere îngrijorătoare.

Dacă fiecare părinte, tată şi mamă, ar fi în pace cu Dumnezeu, ar fi în pace cu ei înşişi, ar iradia pretutindeni şi mereu pacea adusă de Cristos, iar întreaga viaţă de familie s-ar schimba într-o Liturghie familială ca la Nazaret. Casa devine cel dintâi templu în care toţi cei botezaţi aduc lui Dumnezeu cultul spiritual din jertfe şi daruri oferite cu iubire; aici se recunosc păcatele, se ţine în cinste iertarea reciprocă, se ascultă cuvântul lui Dumnezeu, Isus este primit în fiecare prunc abia zămislit şi masa comună constituie o adevărată întrunire pentru frângerea pâinii în bucuria inimii.

Mama renumitului cardinal Vaugham, protestantă convertită la catolicism, a avut treisprezece copii. Ce cruce, vor zice unele mame mai puţin mame. Dar ea şi-a făcut din cruce un semn de glorie. Timp de treizeci de ani s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a mers la sfânta Liturghie spre a o oferi pentru vocaţia religioasă a copiilor săi. A avut cinci fete şi toate s-au consacrat slujirii Domnului în diferite mănăstiri. Din opt băieţi, şase au ajuns preoţi, dintre care apoi unul a ajuns episcop, altul arhiepiscop şi unul cardinal. Adevărată minune!

Sfântul Ambrozie obişnuia să spună: Cristos este totul pentru noi. Dacă vrei să-ţi îngrijeşti rănile, el este medic; dacă ai trebuinţă de ajutor, el este tărie; dacă te temi de moarte, el este viaţa; dacă doreşti cerul, el este calea; dacă fugi de întuneric, el este lumina; dacă umbli în căutare de hrană, el este pâinea.

Când Isus este totul pentru soţi, copiii nu mai sunt o povară, ci o parte integrantă din crucea lui Isus şi cresc la umbra iubirii, acolo unde înfloresc cele mai alese virtuţi: credinţa, speranţa, iubirea, fecioria, ascultarea, cumpătarea şi respectul.

Luminile care fac din noaptea Crăciunului un paradis, scria papa Ioan al XXIII-lea în jurnalul său, se cheamă blândeţe, ascultare, simplitate, umilinţă, resemnare şi jertfă; un decor luminos care străluceşte deasupra tuturor familiilor creştine, asupra nevinovăţiei copiilor, asupra întregului tineret, ca şi asupra apăsătorului apus al celor bătrâni. Această lumină binecuvântată s-a aprins la Betleem şi apoi a strălucit la Nazaret: lumina Răsăritului şi lumina Apusului, lumina care străluceşte chiar şi atunci când este acoperită de nori. Sfânta Familie din Nazaret prelungeşte Crăciunul până în veşnicie şi constituie garanţia predestinării fiecărei familii creştine care îl are în centrul ei pe pruncul Isus. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin