Predici

Încetul cu încetul ne apropiem tot mai mult de frumoasa sărbătoare a Naşterii Domnului. Clopotele bisericilor din toată lumea, unite cu glasul apostolilor, ne cheamă să pătrundem în unul dintre cele mai încântătoare mistere ale credinţei noastre: misterul întrupării şi al naşterii Domnului.

Mult timp au oftat medicii după un aparat cu ajutorul căruia să poată vedea interiorul organismului omenesc, pentru a descoperi cauza multor dureri. Descoperirea razelor X şi a aparatului Röntgen în 1895 a fost o adevărată revelaţie revoluţionară în medicină. Importanţa lor nu mai are nevoie de demonstraţie. Ceea ce sunt razele X pentru trup, aceea este, într-un fel spus, Cristos pentru suflet. El vine şi ne face capabili să vedem în sufletul nostru, să descoperim cauza tuturor durerilor, a bolilor, pentru a le extirpa. El ne ajută să pătrundem în tainele divine pentru a extrage medicamentul miraculos al vindecării; el ne-a descoperit că boala cea mai periculoasă este aceea de care nu ne dăm seama că o avem şi trăim cu dânsa, crezându-ne sănătoşi. Această boală este mândria.

Din prima lectură aflăm că regele David voia să construiască un templu pentru cultul lui Iahve, pe care Cel Preaînalt nu-l acceptă. De ce oare? Nu Dumnezeu avea nevoie de templu pentru a se odihni în el, pentru a se calma, pentru a se vindeca de vreun resentiment faţă de oameni, pentru a sta închis şi la discreţia oamenilor, ci omul avea trebuinţă de vindecare, de reînnoire totală care să pornească nu din exterior, ci din interior.

La planul mic al regelui David, Dumnezeu răspunde cu grandiosul program al mântuirii: Eu voi zidi casa ta pe veci. Urmaşul tău îmi va fi Fiu şi eu îi voi fi Tată. Scaunul lui de domnie va dura în veci.

David a intenţionat construirea unei case de piatră, un templu măreţ; Dumnezeu intenţionează o casă spirituală, o familie, o adevărată casă formată prin unirea dintre dumnezeire şi omenire. Prin întruparea lui Mesia, Dumnezeu a realizat minunea minunilor: unirea ipostatică, adică unirea dintre natura divină şi cea umană într-o singură persoană, în cea de-a doua persoană din sânul Preasfintei Treimi. Numai prin intermediul acestei uniri miraculoase omul poate privi, poate pătrunde în esenţa divină, poate ajunge la vederea adevăratei feţe a lui Dumnezeu, în tainele cereşti, spre a-şi da seama de ceea ce este valoare, spre a se altoi pe viţa divină, eliminând seva păcatului aducătoare de moarte veşnică. Domnul vine să pună bazele unei familii sănătoase printr-un legământ veşnic dintre Dumnezeu şi om, legământ bazat nu pe cuvinte sub formă de contract, ci bazat pe natură, pe unirea dintre două firi diferite într-o nouă formă de viaţă. Numai prin această nouă formă de viaţă vom reuşi să citim planurile, să descifrăm schiţele, să dezlegăm enigmele istorice ale voinţei divine. În zadar priveşte un copil de clasa I planurile unui inginer, fiindcă nu înţelege nimic. Va înţelege treptat, dacă va asculta de profesor pe parcursul multor ani de studii. De când compatriotul nostru Ieremia a fost declarat fericit la 30 octombrie 1983, foarte mulţi s-au rugat pentru a obţine o minune, o vindecare, o înviere etc. Mulţi bolnavi şi-au pus speranţa în mijlocirea lui. Dar Dumnezeu s-a arătat mai darnic: la un an după ce a fost declarat fericit, în ziua de 30 octombrie 1984, Mons. Ioan Robu primeşte numirea de episcop. Nu era mai necesar decât orice vindecare? O dieceză îşi vindecă, nu o rană, ci îşi primeşte capul întreg după zeci de ani de lipsă.

Prin urmaşul făgăduit de Dumnezeu lui David, adică prin Isus, omenirea întreagă şi-a primit capul prin care înţelegem sensul vieţii noastre, anume că viaţa pământească este o portiţă spre viaţa îngerească prin care putem moşteni împărăţia Tatălui veşnic, că sufletul şi-a luat zborul spre infinit, lărgind perspectiva istoriei până la orizontul divin.

Pe poarta unui vechi oraş din India s-a descoperit nu de mult următoarea inscripţie: Isus, pacea fie cu el, a zis: “Lumea este numai pod, treci peste el, dar casa nu ţi-o zideşti pe el”. Casa noastră este zidită din veci de Tatăl ceresc; Isus pune temelia permanentizării omului în această casă care este cerul. În schimb, omul se angajează ca pe acest pământ să fie templul Duhului Sfânt în care să se pregătească şi să se păstreze esenţa fericirii veşnice, balsamul durabilităţii fiinţei umane pentru a nu fi corupt de otrava păcatului.

Ceea ce suntem chemaţi să realizăm pe acest pământ este ceea ce îi place lui Dumnezeu: virtutea.

Când Israelul a pierdut tronul regal şi nici un urmaş al lui David nu mai avea pretenţie la aşa ceva, poporul s-a descurajat în aşa măsură că punea în dubiu realizarea făgăduinţelor divine făcute patriarhilor şi profeţilor. Dar mai valoroasă este virtutea decât tronul. Prin umilinţa Fecioarei Maria, prin fidelitatea ei, prin disponibilitatea în a primi tot ceea ce este sfânt, prin credinţa şi iubirea ei statornică şi prin dreptatea şi ascultarea sfântului Iosif, Dumnezeu realizează făgăduinţa făcută lui David: venirea lui Mesia pe tronul virtuţilor şi al firii necorupte din sânul Mariei. Preacurata este Tronul lui David. Dumnezeu îi dăduse regelui David tronul lui Israel fiindcă îl găsise bărbat după inima sa, adică drept. Dreptatea i-a adus tronul de domnie. Preacurata Maria, tronul tuturor virtuţilor, plinătatea dreptăţii lui David, devine tronul sfânt al lui Mesia.

Cristos vine şi iar vine, tocmai pentru a ne da posibilitatea de a-l privi, de a-l imita. Când cineva îţi pune o întrebare interesantă sau îţi spune ceva, dacă n-ai înţeles de prima dată, îi spui frumos: Vă rog să repetaţi! Lui Isus îi putem spune de zeci şi sute de ori: Doamne, te rugăm frumos, mai arată-ni-te încă o dată, ca să te cunoaştem, să te înţelegem şi să te urmăm mai bine, să te iubim mai mult.

Isus vine la noi ca prunc, nu ca să-l privim de sus în jos, ci ca să ne înălţăm privirile spre virtuţile curate ca neaua de pe înălţimile munţilor. Să nu comitem greşeala domnului Perichon, despre care vorbeşte dramaturgul Labich în piesa sa Le voyage de M. Perichon! Mic burghez, cu orizont îngust, dar foarte vanitos, încântat de propria lui persoană, îl indispunea priveliştea munţilor Alpi, care se ridicau maiestuoşi atât de mult deasupra capului său. Trebuind să-şi ridice mereu capul, ca să privească piscurile albe, se simţea ameţit de înălţimea lor şi orbit de sclipirea imaculată a zăpezilor. Supărat, tocmeşte un pictor care să-i facă un tablou în care cei mai înalţi munţi din Europa să apară mici de tot, în timp ce el, domnul Perichon, ca un uriaş să se uite la ei de sus. Isus vine, nu pentru a-l privi, nici de sus, asemenea domnului Perichon cu munţii, nici de jos, precum copiii pe Moş Crăciun cu sacul plin, ci spre a ne deschide urechile ca să auzim glasul lui Dumnezeu, spre a limpezi privirile noastre ca să vedem cele cereşti din istoria mântuirii, spre a dezlega limba noastră ca pentru toate să-i aducem laudă, ca să-i devenim mamă, frate şi soră prin ascultarea cuvântului său (Mt 12,50).

David, regele lui Israel, era neliniştit, îl mustra conştiinţa că el are palat, iar Dumnezeu nu are nici măcar o casă, iar Arca alianţei stătea într-un cort.

Care este neliniştea noastră înainte de naşterea Domnului? Nu ne mustră conştiinţa că nu avem virtuţile necesare intrării în împărăţia lui Dumnezeu? Nu ne mustră conştiinţa că îl lăsăm pe Isus în ostia albă din tabernacolul rece şi noi ne bucurăm de căldură, mâncare şi băutură?

Un tânăr, mergând spre un târg, a văzut într-o grădină o grămadă mare de moloz. Fusese un palat. Se zvonise că ascundea în zidăria lui o comoară. Căutătorii zeloşi l-au scotocit în toate cărămizile, dar în zadar. Tânărul a voit să-şi încerce şi el norocul, scotocind pe unde i se părea că alţii n-au căutat destul. Spre seară, obosit, s-a scuturat de praf, când zăreşte la picioarele sale o cutiuţă de carton căreia nimeni nu-i dăduse nici o importanţă. A ridicat-o şi, deschizând-o, găseşte în ea un bileţel pe care era scris: O inimă curată să fie comoara ta pe pământ, căci numai pe ea nu ţi-o poate fura nimeni. O inimă curată şi o conştiinţă liniştită, acestea sunt cele mai mari comori, cele mai preţioase bunuri, deoarece numai pacea, nu aurul sau luxul, îl fac pe om cu adevărat fericit. Tânărul a meditat şi s-a convins că ceea ce căuta trebuia realizat în sine, în sufletul său. David credea că îl va face fericit pe Dumnezeu într-o casă sau într-un palat de lux, pe când el ne vrea sufletul cu bogăţia virtuţilor. Fericirea mea este să fiu cu fiii oamenilor (Prov 8,31). Fericirea noastră stă în a fi cu Fiul lui Dumnezeu. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin