Predici

Prima lecţie de şcoală a copiilor din clasa I din Japonia este dedicată zâmbetului. Copiii sunt învăţaţi să zâmbească, să râdă, să fie veseli, să se bucure. Orice lucru făcut cu bucurie este făcut mai bine, mai uşor şi cu mai mult folos. Dumnezeu a zâmbit când a început creaţia. Găsind că toate sunt foarte bune (Gen 1,31), omul, purtând amprenta sa, trebuie să se bucure.

Nu suntem la prima lecţie de şcoală, dar nu strică să ne reînnoim învăţătura despre teologia bucuriei, de a fi veseli în Domnul. Nu ca şi cum am fi la prima lecţie de religie, dar Crăciunul are menirea să ne dea bucuria, zâmbetul fericit al copilăriei, iar noi trebuie să ştim să acceptăm, să păstrăm şi să împărtăşim această fericire cu alţii ca pe un adevăr de credinţă, chiar şi îngerilor din cer.

Unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii, Păstorul lui Hermas, spune: Depărtează de la mine întristarea, fiindcă ea este sora îndoielii şi a mâniei; ea îl supără pe Duhul Sfânt şi chiar îl alungă. Îmbracă-te în haina veseliei care totdeauna este plăcută Domnului şi bucură-te într-însa! Fiindcă omul vesel face pururea bine şi se gândeşte veşnic la bine şi dispreţuieşte întristarea. Curăţă-te de răutatea întristării şi vei lăuda pe Domnul; şi toţi vor lăuda pe Domnul, care alungă de la sine întristarea şi îmbracă haina veseliei.

Afară de aceste argumente atât de frumoase, lecturile de azi de la Liturgia cuvântului ne mai oferă altele şi mai frumoase.

Profetul Isaia se bucură de darul Domnului: a fost chemat să fie profet. Bucuria este cu atât mai mare cu cât ceea ce are de profeţit este un mesaj de bucurie, o veste bună.

Cine nu se bucură când primeşte un dar? Darul este simbolul şi materializarea unui afect spiritual, cel mai preţios, care este iubirea, caritatea. Or, dacă profetul a fost chemat de Dumnezeu să anunţe fericirea, el se bucură mai mult pentru faptul că a fost ales pentru această misiune. Cu atât mai mult trebuie să preţuim noi caritatea divină care ne-a chemat să trăim fericirea pe care Isaia a fost chemat să o vestească, anume că făgăduinţele divine se vor împlini curând şi Mesia va apărea din clipă în clipă.

Cei 150 de psalmi ai lui David, regele profet, pe care şi noi îi cântăm între lecturi, încep cu o notă majoră: Fericit bărbatul care n-a umblat după sfatul necredincioşilor şi îi termină tot pe un ton de bucurie: Lăudaţi pe Domnul în glas de trâmbiţă, în psaltire şi alăută, în timpane şi în horă, în strune şi organe, în ţambale zăngănitoare!

Ce să mai spunem despre imnul Maicii Domnului? Ea cântă: Sufletul meu preamăreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că mi-a făcut lucruri mari (Lc 1,46-47). În preacurata Maria s-a împlinit o făgăduinţă destinată nouă: mântuirea, viaţa cea nouă care ne este absolut necesară pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, în viaţa veşnică. Dacă am şti să preţuim acest dar, i-am cânta zilnic lui Dumnezeu din toată inima şi cu toată bucuria.

Isus ne-a făgăduit că va veni a doua oară cu mărire şi glorie cerească, înconjurat de sfinţi şi îngeri (cf. Mt 24,30), va veni să mărească, să desăvârşească fericirea primei veniri, va veni să ne facă părtaşi de bucuria învierii şi a vieţii veşnice. După cum prima venire s-a realizat, aşa se va realiza şi a doua. Prima este profeţia celei de-a doua şi noi suntem chemaţi să o vestim lumii întregi. Maranatha! Vino, Doamne Isuse! Aceasta este dovada de credinţă a primilor creştini: o bucurie transpusă în rugăciune. Şi noi?

Sfântul Paul vrea ca noi să înţelegem că voinţa lui Dumnezeu faţă de noi este de a ne bucura (cf. 1Tes 5,18). Credincioşilor din Corint le scrie: Suntem cooperatori la bucuria voastră (2Cor 1,23); galatenilor le urează: iubire, bucurie, pace, răbdare (5,22); romanilor le scrie: Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (14,17); de asemenea şi credincioşilor din Filipi: Fiţi părtaşi la bucuria mea (1,7). Adevărata bucurie o simte acela care se simte chemat să-i facă fericiţi pe oameni, să-i facă adevăraţi creştini. Un creştin trist este un monstru, un nonsens, spunea cineva (Memorator scriptural), iar dictonul: Un sfânt trist este un trist sfânt este o certitudine în spiritualitatea Bisericii, fiindcă nu poate fi în religia iubirii acela care nu trăieşte viaţa în bucuria adevărurilor revelate de Dumnezeu. Începutul mântuirii în chip sensibil îşi are clipa sa istorică pe pământ o dată cu glasul arhanghelului Gabriel, care s-a adresat Fecioarei la Nazaret: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine (Lc 1,28). Arhanghelul s-a bucurat când a primit misiunea de a aduce lumii vestea mântuirii. Asemenea arhanghelului Gabriel şi noi spunem de zeci de ori pe zi: Bucură-te, Marie, cea plină de har, dar simţim bucuria mântuirii? O vestim şi altora? Preacurata s-a dus în grabă la verişoara sa Elisabeta spre a o face părtaşă de bucuria ei şi Elisabeta se umple de Duhul Sfânt şi fericirea ei se transmite pruncului din sân (cf. Lc 1,44).

Bucuria adevărată este aceea care se împărtăşeşte prin puterea Duhului Sfânt, care eliberează de păcat şi sfinţeşte. Îngerii vestesc păstorilor bucurie mare, nu numai pentru ei, ci pentru întreg pământul (cf. Lc 2,10).

Prin ce arătăm că o moştenim şi noi? Isus va mări bucuria creştină prin toată viaţa sa, dar mai ales prin înviere, spunând ucenicilor şi femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! (cf. In 20,20).

Paradoxal, Isus pune izvorul fericirii în cruce, adică în sărăcie, lacrimi, răbdare, foame şi sete, dărnicie, ispite, teamă şi prigoană, zicând: Fericiţi cei săraci… cei ce plâng… cei blânzi… cei ce flămânzesc şi însetează etc. aşa cum cunoaştem din predica de pe munte (cf. Mt 5,2-10).

Tot el este acela care ne dă cheia de la templul fericirii veşnice: copilul. Cum intră un străin în casă, copilul din braţele mamei simte dintr-o privire dacă este un om bun sau rău. Dacă este bun, îi zâmbeşte, îi întinde mânuţele; dacă este rău, îşi ascunde faţa la sânul mamei. Or, când Isus se apropia de vreo localitate, primii care îi ieşeau în cale şi-l întâmpinau cu bucurie, cum a fost şi la intrarea în Ierusalim, erau copiii, care, uneori, erau atât de fericiţi şi de îndrăzneţi cu Isus, că ucenicii socoteau că este de datoria lor să-şi apere Învăţătorul cu forţa. Isus însă le spunea: Lăsaţi copiii să vină la mine, deoarece a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu (Lc 18,16). Tot cel care venea în contact cu Isus şi gusta din fericirea lui lăuntrică se umplea de viaţa cea nouă şi căpăta o încredere deplină în iubirea lui, de aceea a spus: Dacă nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mt 18,3). Iată cheia de la templul fericirii: încrederea deplină în iubirea lui Isus.

Cineva mai spunea că zâmbetul copiilor este bucuria lui Dumnezeu. Cred că a avut dreptate. Părintele Faber spunea: Veselia cinsteşte cel mai mult pe Creator, deoarece ea este dovada că suntem mulţumiţi cu el. Aneta di Rocca adaugă: Acolo unde începe păcatul, încetează bucuria. Sfântul Toma de Aquino, care a pătruns atât de adânc în tainele lui Dumnezeu, spune: Un lucru nu pot nici să-l înţeleg şi nici să-l pricep, că anume, un om cu păcatul de moarte pe suflet, cum poate fi câteodată voios!

Isus este Fiul Omului fericit fiindcă a fost un contemplativ al naturii. Admirând măreţia operelor Tatălui ceresc din univers, el şi-a învelit cele mai minunate învăţături prin peisajele naturii, care sunt zâmbetul lui Dumnezeu materializat în flori, păsări, pomi, soare, lună, stele, miei etc.

Isus este omul care a captivat pe ucenici. Aceştia şi-au lăsat familiile şi tot ce aveau. Au fost vrăjiţi de pacea şi fericirea sa. De aceea, la încheierea vieţii sale pământeşti, Isus le spune: Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină (In 15,11).

Spuneam în predica din duminica trecută că pocăinţa noastră trebuie să stea la temelia unui cer şi a unui pământ nou în care să domnească dreptatea, adică bucuria, fericirea cu toţi oamenii, cu toţi îngerii şi în primul rând cu Dumnezeu.

Glasul lui Ioan Botezătorul: Îndreptaţi-vă pe calea Domnului, ne arată calea fericirii, a eliberării din sclavia păcatului şi a diavolului. Când ucenicii lui Isus au fost trimişi pentru prima dată să vestească împărăţia lui Dumnezeu, ei s-au întors fericiţi că li s-au supus duhurile rele, dar Mântuitorul îi înalţă la fericirea deplină şi le spune: Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri! (Lc 10,20).

Istoricul Plutarh povesteşte că a văzut un om care se străduia să pună vertical, în poziţie de drepţi, un mort. Îl sucea, îl răsucea, îl rezema, îl sprijinea, mortul cădea. În cele din urmă, obosit, s-a lăsat păgubaş, zicând: Nu se poate. Îi lipseşte ceva din intern. Desigur, îi lipsea sufletul. La fel, creştinul care nu are în sine sufletul sufletului său, adică pe duhul fericirii pe care se sprijină însăşi fiinţa lui Dumnezeu, adică pe Duhul Sfânt, nu poate sta drepţi în împărăţia cerurilor spre a se bucura contemplând veşnic minunile Domnului.

Concluzia este clară: Să ne bucurăm în Domnul în toate zilele vieţii noastre! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin