Învățătura lui Isus despre divorț
Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul B)
La aniversarea a 50 de ani de căsătorie, celebrul Henry Ford a fost întrebat de cineva care este secretul succesului și fericirii în căsătorie. El a răspuns: “Este la fel ca în industria automobilelor: să rămâi fidel unui singur model.” Isus învăța același lucru acum 2000 de ani, după cum putem citi în Evanghelia de astăzi: “Au venit fariseii și, ca să-l pună la încercare, l-au întrebat (pe Isus) dacă îi este permis unui bărbat să-și lase femeia” (Marcu 10,2). Ce se întâmplă aici? De ce această încercare? Ei bine, să spunem pentru început că fariseii nu aveau nici un dubiu cu privire la disolubilitatea căsătoriei. În Vechiului Testament, divorțul și recăsătorirea erau “legale” și așa le considerau și fariseii. “De va lua cineva femeie și se va face bărbat ei, dar ea nu va afla bunăvoință în ochii lui, pentru că va găsi el ceva neplăcut la ea, și-i va scrie carte de despărțire, i-o va da la mână și o va slobozi din casa sa. Iar ea va ieși și, ducându-se, se va mărita cu alt bărbat” (Deuteronom 24,1-2).
Singura neînțelegere între diferitele școli ale fariseilor era cu privire la acel “ceva neplăcut” pe care un bărbat îl poate găsi la o femeie, suficient ca să justifice divorțul. Ce putea fi acel “ceva neplăcut”? Școala conservatoare a rabinului Shammai îl interpreta ca fiind un caz de scandal, precum adulterul. Școala liberală a rabinului Hillel spunea că “ceva neplăcut” poate fi chiar și arsul mâncării de către soție. Iar școala și mai liberală a rabinului Aqiba afirma că femeia nu trebuia să fie vinovată de ceva; dacă bărbatul pur și simplu s-a săturat de ea, poate să divorțeze. Aceasta era capcana, pentru că dacă Isus ar fi apărat poziția unei școli iudaice, și le-ar fi ridicat în cap pe celelalte.
Isus răspunde ridicându-se deasupra legii date în Deuteronom, referindu-se la gândirea lui Dumnezeu așa cum ne-o arată Geneza. El trece de la legea mozaică la planul divin al creației. De la începutul creației, spune El, Dumnezeu a orânduit ca soțul și soția să trăiască în unitate. “Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă” (Marcu 10,9). Răspunsul lui Isus subliniază două aspecte importante. În primul rând Isus tratează femeia ca fiind o persoană. Legea iudaică o trata ca pe un bun al bărbatului, de care acesta dispunea după cum dorea. De fapt, aici se vorbește pentru prima oară în literatura ebraică (versetul 12: “Și dacă ea, lăsându-și bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter”) nu doar despre bărbatul care își lasă femeia ci și despre femeia care ia inițiativa de a-și lăsa bărbatul. Isus tratează femeia ca o persoană egală cu bărbatul. În al doilea rând, Isus este interesat în învățătura Sa nu de problemele legale, ci de principiile morale. Ei l-au întrebat dacă divorțul era permis, iar El le-a răspuns că în concepția lui Dumnezeu soțul și soția nu trebuie să se despartă niciodată. Ei doreau să știe ce este permis, El le-a răspuns ce este mai bine pentru ei, ce trebuie să caute. Pentru că în Cristos “toate sunt permise, dar nu toate sunt de folos; toate sunt permise, dar nu toate edifică” (1Corinteni 10,23).
Cu acest ideal în minte, Isus reinterpretează prevederile mozaice care spuneau că un bărbat poate divorța de femeia sa dacă îi dă carte de despărțire. Nu este vorba de o permisiune de a divorța. Este mai degrabă un compromis pe care Moise îl face datorită “împietririi inimii” semenilor lui. Aceasta înseamnă că Moise cunoștea idealul divin pentru soț și soție, dar nu l-a impus datorită situației. De fapt, analizată în contextul cultural al vremii, condiționarea divorțului de o carte de despărțire nu urmărea simplificarea separării soțului de soție, ci apărarea unității căsătoriei.
Ce formă de divorț practicau evreii înainte ca Moise să le dea legea? Probabil aceeași regulă a “pronunțării de trei ori”, pe care o aveau vecinii semitici: pentru aceștia, o femeie era considerată divorțată de bărbatul ei dacă acesta pronunța de trei ori formula de divorț în prezența unor martori. Declarația de divorț putea veni de exemplu după o ceartă, la mânie. Cerând însă o scrisoare de despărțire într-o vreme în care doar preoții de la templu știau scrie și citi însemna că procesul de divorț putea dura luni până la încheiere. Aceasta dădea timp soților să depășească problema, rudelor și prietenilor să îi ajute. Cerința unei scrisori de divorț a salvat numeroase căsătorii care s-ar fi încheiat rapid cu sistemul “pronunțării de trei ori”.
Fariseii se concentrau pe lege și treceau cu vederea idealul. La fel facem și noi. Una dintre cele mai riguroase legi pe care misionarii le-au adus în Africa a fost interzicerea poligamiei. Au aplicat-o strict chiar și în cazul celor care se căsătoriseră în mod valid înainte de sosirea creștinismului. În Europa și în America divorțul și recăsătorirea sunt fenomene de masă. Nici poligamia și nici divorțul și recăsătorirea nu reprezintă idealul. Ar trebui ca Biserica timpurilor noastre, asemenea lui Moise, să facă compromisuri din cauza “împietririi inimii” poporului lui Dumnezeu de astăzi? Unii oameni cred că da. La urma urmei, argumentează ei, suntem noi cu ceva mai buni decât poporul lui Dumnezeu din vechime? Să le amintim poziția lui Isus față de compromisurile făcute de Moise. Să ne rugăm pentru liderii Bisericii din vremea noastră, ca Duhul Sfânt să îi lumineze pentru ca ei să prezinte idealurile Evangheliei în moduri care să fie văzute ca fiind practice și realiste de oamenii de astăzi.