Start > Ritul bizantin > Sfântul și marele mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir

Sfântul și marele mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir

22 September 2006
1,632 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Sfântul și marele mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir

Când arhiereul Caiafa se ridică de pe tron și îl întrebă pe Isus: “Tu ești împăratul Iudeilor?”, Isus îi răspunse fără echivoc: “Tu zici” (Marcu XV,2; Luca XXIII,3), ceea ce înseamnă: Da, eu sunt. Și, după acest răspuns, au urmat palme, scuipări, patru mii și ceva de lovituri de bici, o cunună de spini apăsată pe cap, o cruce pe spinare, răstignirea și agonia între cei doi bandiți de drumul mare, răstigniți și ei; apoi moartea și îngroparea într-un mormânt, și acela de împrumut.

În fața torturilor și a morții, Mântuitorul nu Se tăgăduiește pe Sine; răspunsul Său nu este și da și nu. El nu a avut două răspunsuri contradictorii, nici în învățătură, nici în viața Sa. Cuvântul Său era da în fața adevărului și virtuții, nu, în fața minciunii și viciului, deoarece El este adevărul absolut. De aceea El cere și de la noi aceeași atitudine atunci când ne spune: “Să fie cuvântul vostru: așa, așa: nu, nu (…)” (Matei V,37). Aceasta înseamnă că sfințenia nu este ceva între virtute și păcat, ceva relativ, ci o trăire gravă și integrală a Evangheliei, a adevărurilor absolute.

Care din nesfârșita falangă a sfinților Părinți, a marilor Ierarhi și Doctori ai Bisericii, ori Martiri și Mărturisitori ai acesteia, au învățat cu cuvântul ori cu trăirea lor, că adevărurile vestite de Cristos și cuprinse în Sfânta Evanghelie și în Sfânta Tradiție nu trebuie luate atât de grav, atât de serios, atât de absolut cum sunt ele? Care dintre ei, atunci când au fost puși să aleagă între da al lui Cristos și nu al prigonitorilor și călăilor, au socotit, în fața lanțurilor, cleștilor înroșite în foc, securilor sau fiarelor sălbatice, ori în fața crucii, că nu trebuie să meargă chiar atât de departe cu mărturisirea credinței, și au șovăit să răspundă acel neclintit da? În viața lor, a acestor eroi ai trăirii creștine, cuvântul și fapta se îngemănau într-un tot viu și armonios.

Sfântul și marele mucenic Dimitrie, supranumit Izvorâtorul de mir, pe care îl sărbătorim astăzi, este unul din nesfârșitul șir al acestor eroi ai credinței, care și-au mărturisit cu tărie și fără compromis credința în Cristos, pe care au pecetluit-o cu tributul sângelui, preferând astfel să-și piardă această viață, dăcât să se despartă de Maestrul și Mântuitorul lor, și, astfel, și-au primit, în Cer, cununa de martir.

Conform tradiției, Sfântul Dimitrie era diacon și a trăit în epoca împăratului Maximian, prin veacul al IV-lea, în Tesalonic, unde a și fost martirizat prin străpungere cu lancea, din ordinul împăratului, pentru faptul că nu numai se declarase creștin, ci, în închisoare fiind, a binecuvântat și a însemnat cu semnul Sfintei Cruci pe creștinul Nestor, care îi ceruse aceasta spre a putea birui pe păgânul Lie, care trăia la curtea împăratului și sfida, cu forța lui extraordinară, pe toată lumea, provocând-o la luptă. Învingându-l pe Lie, Nestor, drept răzbunare din partea împăratului, a fost martirizat odată cu Dimitrie, protectorul său. Pentru minunile săvârșite după moarte, Dimitrie a primit titlul de mare martir, iar pentru că din moaștele lui a izvorât multă vreme un mir vindecător, el a fost numit Izvorâtorul de mir. Biserica noastră răsăriteană îi sărbătorește martiriul azi, 26 octombrie, sărbătoare ce își are originea încă în veacul al IV-lea, Sfântul fiind venerat, încă de pe atunci, în mod deosebit, pentru sfințenia și minunile întâmplate prin mijlocirea Lui.

Iată-l așadar pe Sfântul martir Dimitrie, proclamând și el, ca toți sfinții, prin pilda vieții sale, același unic stil de viață demnă de un adevărat creștin: trăirea integrală, fără concesii, fără compromisuri, absolută, a Evangheliei. El a înțeles că orice se poate târgui: avere, carieră, haine și podoabe vestimentare, libertate și durere, însă Dumnezeu, credința, sufletul, mântuirea, iadul și raiul – acestea nu se pot târgui, iar cine încearcă s-o facă pierde totul. De aceea, sfântul, conștient că Dumnezeu, care ni S-a dat pe Sine în întregime, refuză să primească de la noi o inimă împărțită, a dăruit totul și, astfel, el a câștigat Totul, căci în schimbul vieții muritoare, oferită ca mărturie a credinței și iubirii față de Cristos, a primit de la Cristos premiul vieții nemuritoare, potrivit făgăduinței Lui: “Pe cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.”

Dar – s-ar putea cineva întreba – oare numai murind pentru Cristos devenim creștini adevărați, mărturisitori ai Lui?

Deși în condițiile date în care trăim nu suntem puși în situația de a ne jertfi viața pentru Cristos, totuși veritabili creștini, imitatori ai Lui suntem și atunci când sufletul nostru este atât de pătruns de hotărârea de a împlini voința lui Dumnezeu, în orice împrejurare concretă, încât suntem gata să murim, bucuros, decât să Îi încălcăm porunca prin vreun păcat deliberat. Dacă El nu ne cere să murim fizicește pentru El, ne cere, în schimb, să trăim pentru El, precum spunem la Liturghie: “toată viața noastră lui Cristos Dumnezeu s-o dăm”. Și, pentru a trăi pentru El, trebuie să realizăm în ființa noastră moartea ascetico-mistică, adică să murim nouă înșine și lumii prin omorârea pornirilor dezordonate, a patimilor din noi, prin renunțarea la egoismul din firea noastră stricată, spre a ne pune toate energiile și aspirațiile în slujirea cu fidelitate a lui Dumnezeu prin împlinirea, clipă cu clipă, cu maximum de desăvârșire, a obligațiilor impuse de locul nostru în societate, de îndatoririle noastre față de semeni. Astfel, pe măsură ce mor păcatului, eu trăiesc pentru Cristos, îl mărturisesc pe El; pe măsură ce, în mine, moare omul adamic, se formează și desăvârșește omul cristic.

Această moarte de fiecare zi, prin ceea ce se cheamă mortificare, adică prin distrugerea a ceea ce este imbold spre păcat, este și ea un martiriu, dacă nu atât de dureros fizicește, ca acela al sângelui, nu mai puțin meritoriu, prin durata lui de o viață întreagă. De cât curaj avem nevoie, uneori, spre a ne mărturisi convingerile religioase în fața acelora care nu cred și iau în derâdere credința! Câtă stăpânire de sine și tărie ni se cere nu o dată în zi, spre a ne înfrâna limba, ca să nu ucidem cu sabia cuvântului bunul nume al semenilor, prin neadevăr, sau, fie și numai prin indiscreție, având în vedere că, atunci când judecăm pe altul, fără a fi chemați, uzurpăm dreptul exclusiv al lui Dumnezeu, singurul Judecător care cunoaște adevăratele motive ascunse în dosul faptelor! De câtă veghe asupra noastră înșine avem nevoie spre a nu lăsa ca în sanctuarul inimii noastre să se furișeze antipatia, ura ori disprețul față de o persoană care ne-a pricinuit vreo supărare! Câtă tărie ni se cere ca să ne stăpânim revolta și să ne abținem de la invective, când cineva ne acuză pe nedrept, sau ne răstălmăcește gesturile ori cuvintele! De câtă smerenie și despuiere de amorul propriu, grav rănit prin ofense, avem nevoie spre a ierta din inimă, din iubire față de Cristos, pe aceia care ne-au greșit!

Toate aceste situații, ca și multe altele asemănătoare, în care suntem puși zilnic, și care ne supun uneori la eforturi aproape eroice, nu sunt oare tot atâtea moduri de a-L mărturisi pe Cristos în viața noastră, prin practicarea credinței, blândeții, răbdării, iertării, smereniei, toleranței față de aproapele; virtuți prin care devenim asemenea lui Cristos și adevărați discipoli, imitatori ai Lui? Căci El ne-a spus: “După aceasta vor cunoaște toți că sunteți învățăceii Mei, dacă veți avea iubire între voi” (Ioan XIII,35).

Iată, iubiții mei, felul în care putem și trebuie să-L mărturisim pe Mântuitorul și la care ne îndeamnă Biserica, ori de câte ori ea ne pune în față, ca astăzi, pilda unui sfânt martir, deoarece orice martir, înainte de a fi martir cu trupul, a fost martir cu inima și cu spiritul, practicând lepădarea zilnică de sine, de omul adamic, pentru a face să triumfe în sine voința lui Cristos, moartea trupească fiind, pentru martir, doar consecința logică și încoronarea martiriului interior al spiritului și al inimii. De aceea, admirând în martiri, și în general în sfinți, minunata lucrare a lui Dumnezeu, căreia ei i-au corespuns cu atâta fidelitate, să-i rugăm să ne fie protectori și mijlocitori spre a-L putea urma, cu statornicie, până la ultima suflare pe Învățătorul, Mântuitorul și modelul nostru suprem. Amin.

Ritul bizantin