Predici

“Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.”
(Marcu VIII, 34)

Această duminică, a treia din Postul Sfintelor Paşti, numită şi Duminica cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, Biserica o dedică în mod deosebit venerării Sfintei Cruci a Mântuitorului. De aceea, azi, în toate bisericile, crucea este aşezată cu solemnitate în naia bărbaţilor spre a fi venerată de credincioşi, iar pericopa evanghelică ce se citeşte azi ne îndeamnă, prin cuvintele citate la început, să-L urmăm pe Domnul nostru Isus Cristos prin lepădarea de noi înşine şi prin purtarea propriei noastre cruci.

Dar, s-ar întreba cineva, pentru ce este necesară lepădarea de noi înşine şi în ce constă ? Şi apoi, de ce este necesară purtarea Crucii pentru a-L urma pe Cristos ?

1. Ştim că, în ultima analiză, scopul nostru apropiat şi ultim, precum şi întreaga noastră desăvârşire, constau în a ne uni cu Dumnezeu prin iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Iar această iubire nu este altceva decât împlinirea voinţei lui Dumnezeu manifestată în poruncile Sale şi ale Bisericii Sale, precum şi în încercările care, cu permisiunea Providenţei, se abat asupra noastră. Or, ceea ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu, adică să ne supunem voinţei Sale, sunt pornirile dezordonate ale firii noastre, stricată în urma păcatului ancestral. Acea întreită poftă: a trupului, a ochilor şi trufia vieţii, cu care avem de luptat din clipa trezirii raţiunii până la ultima suflare, este arma de care se serveşte lumea şi Satana ca să ne abată din calea spre Dumnezeu.

Atât simţurile externe: văzul, mirosul, auzul, gustul; cât şi cele interne: iamginaţia şi memoria, precum şi afectivitatea noastră sunt din fire înclinate spre rău şi caută să câştige de partea lor şi spiritul omului, adică mintea şi voinţa lui. De aceea, creştinul – şi nu numai creştinul, ci orice om onest, adică acela care vrea să urmeze cu sinceritate calea indicată de lumina raţiunii sănătoase – trebuie să vegheze necontenit spre a le disciplina şi stăpâni, menţinându-le în marginile legii morale. Or, tocmai în aceasta constă lepădarea de sine, sau, cum se mai numeşte, renunţarea, mortificarea.

Fără îndoială, plăcerea în sine, care însoţeşte funcţiunea unui simţ ori instinct, nu e un rău, dimpotrivă e un bine câtă vreme prin ea se urmăreşte scopul pentru care a lăsat-o Creatorul şi, deci, câtă vreme e subordonată acestui scop. Or, scopul plăcerii este împlinirea cu o mai mare uşurinţă a datoriei. De pildă: plăcerea ce o află omul în mâncare şi chiar şi în muncă este dată ca să-i uşureze truda ce trebuie s-o depună spre a-şi agonisi cele necesare pentru hrană. În lipsa plăcerii, omul nu ar fi stimulat nici să-şi refacă forţele prin mâncare, nici să muncească pentru întreţinerea vieţii şi sănătăţii. Tot astfel, dacă actul prin care se perpetuează viaţa, Dumnezeu nu l-ar fi înzestrat cu o plăcere care să compenseze sacrificiile ce le cer naşterea şi creşterea copilului, specia umană ar fi ameninţată cu dispariţia. Or, dacă, în primul caz, omul şi-ar face din plăcere un scop, adică ar mânca şi ar bea numai pentru plăcerea ce o simte în aceste acte – dându-se exceselor contra firii, asemenea Romanilor în epoca decadenţei -, el şi-ar ruina sănătatea, şi-ar neglija îndatoririle, şi-ar scurta viaţa. El ar comite astfel o răvăşire a ordinii firii, făcând din mijloc scop şi înlăturând adevăratul scop. La fel s-ar întâmpla şi în al doile caz: dacă s-ar urmări exclusiv satisfacţia simţurilor, eliminându-se, indiferent prin ce mijloace, scopul căsătoriei, care este procrearea.

Or, lepădarea de sine, mortificarea, constă tocmai în a menţine plăcerea în ordinea firească, abţinându-se de la excesele contrare acestei ordini, iar, ca un leac preventiv contra abuzului, asceza creştină recomandă înfrânarea chiar şi de la unele plăceri permise, asigurând astfel dominaţia voinţei asupra senzualităţii.

Spre a deprinde mai uşor şi cu mai mult zel lepădarea de noi înşine, vom ţine treaz în conştiinţă adevărul că, fiind încorporaţi în Cristos, prin Botez, noi am devenit mădularele Lui şi templul viu al Spiritului Sfânt, templu pe care trebuie să-l păstrăm nepângărit. “Dar nu ştiţi – ne avertizează Sfântul Pavel – că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos ?” (I Corinteni VI,15). “Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt biserica Spiritului Sfânt care locuieşte în voi (…) ?” (VI, 19).

Mortificarea, lepădarea de sine este deci lupta contra înclinaţiilor rele pentru ca, supunându-le legii lui Dumnezeu reflectată în conştiinţa noastră, să-L slujim pe El cu trupul şi cu sufletul, cu fiinţa noastră întreagă. Reiese deci că ea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Nu ne mortificăm, nu ne despuiem de dragul de a ne chinui, ci spre a trăi conform cu menirea noastră de oameni şi creştini; ne despuiem de legăturile ce ne încătuşează şi ne sărăcesc viaţa, spre a ne elibera, a creşte şi a îmbogăţi noua fiinţă, spirituală, sădită de Cristos în noi prin Botez. Renunţăm la omul cel vechi ca să ne îmbrăcăm în Cristos, să ne unim cu Dumnezeu prin iubire.

După cum pomul se curăţă de ramurile sterpe pentru ca seva să se canalizeze mai sporită înspre ramurile aducătoare de rod, şi după cum apele de munte sunt colectate şi zăgăzuite în lacurile de acumulare pentru ca, de acolo, prin canale îndiguite, să fie transformate în căderi de apă ce pun în mişcare uriaşele turbine, generatoare de curent electric, ale unei hidrocentrale, tot astfel, uriaşele energii ale fiinţei noastre, prin mortificare, sunt colectate, îndiguite şi dirijate spre a înfăptui, sub controlul permanent al minţii luminate de credinţă, opera măreaţă de purificare, de desăvârşire, de unire cu Dumnezeu. Iată de ce mortificarea, renunţarea, acest cuvânt atât de odios celor necredincioşi şi ignoranţi, departe de a fi o mutilare, o frustrare, o sărăcire a fiinţei noastre – considerată fie şi numai pe plan uman -, este o împlinire, o realizare plenară, o înnobilare şi eliberare a ei din sclavia instinctelor. Este adevărata trăire demnă de om. De aceea, Sfântul Pavel remarcă: “De veţi trăi după trup, veţi muri, însă dacă veţi omorî cu spiritul faptele trupului vostru, veţi trăi” (Romani VIII, 17).

2. Dar lepădarea de noi înşine, dezbrăcarea de omul cel vechi din noi nu este decât jumătate din lucrul pe care îl cere Mântuitorul de la noi. Spre a ne face asemenea Lui, El ne pretinde ca, după ce am renunţat la noi înşine, să ne luăm crucea şi să păşim pe urmele Lui. Ba putem spune că numai atunci am ajuns la adevărata despuiere de sine şi îmbrăcare în Cristos, când am îmbrăţişat crucea şi am pornit pe urma lui Isus spre Golgotha.

Şi care este crucea noastră, pentru ce şi cum trebuie s-o purtăm ?

Crucea noastră suntem, mai întâi, noi înşine, cu defectele noastre fizice şi morale care ne pricinuiesc suferinţe şi umiliri în relaţiile cu semenii: o infirmitate corporală ori spirituală, ignoranţă, fire pornită spre mânie, spre judecăţi pripite, o boală cronică ce ne pune zilnic la grea încercare. Cruce poate fi un eşec ce ne face să suferim o viaţă întreagă. Cruce este trăirea în comun cu firi diametral opuse ce ne cer o continuă îngăduinţă şi stăpânire de sine. Cruce este nedreapta apreciere, răstălmăcirea celor mai curate intenţii şi denigrările venite din partea acelora cărora nu le-am făcut nici un rău. Cruce este sărăcia cu toate neajunsurile ei. Cruce sunt intemperiile, calamităţile, cu un cuvânt tot ce Pronia, în insondabila ei înţelepciune, permite să se abată asupra noastră.

Şi pentru ce tot acest cortegiu de suferinţe? Pentru un întreit scop: ispăşirea, păstrarea purităţii sufleteşti şi creşterea în sfinţenie, în asemănarea cu Cristos, modelul nostru.

Cine dintre noi ar putea spune că nu are nimic de ispăşit ? Om sfânt, în sensul riguros al cuvântului, nu există, căci însăşi Sfânta Scriptură afirmă că “şi dreptul de şapte ori în zi va cădea, şi iar se va ridica”, iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizează: “De vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este în noi” (I Ioan I, 8). Or, există vreun mijloc mai eficient de a plăti lui Dumnezeu datoria păcatelor, decât acela de a accepta zilnic crucea trimisă de El ? Iată de ce însuşi Charles Baudelaire exclama: “Binecuvântat fii, Doamne, care ne-ai dat suferinţa ca un leac divin pentru necurăţia noastră.” (Cf. Courtois, Gaston, Quand on soufre (…), p. 19, în româneşte de Pr. Gh. Neamţiu).

Dar suferinţa ne este necesară nu numai pentru ispăşire, pentru redobândirea purităţii, ci şi pentru păstrarea ei, adică pentru a ne feri de păcate. Acela căruia toate i-ar merge din plin, uşor şi-ar uita de scopul său suprem, de Dumnezeu. Durerea îl trezeşte pe om din iluzia că pământul e totul şi îi ridică ochii spre adevărata patrie. Ca să vedem stelele e necesar ca întunericul nopţii să învăluie pământul; ca să-L zărim pe Dumnezeu, trebuie să fim învăluiţi în zăbranicul negru al suferinţei. “Am plâns şi am crezut”, spunea marele Chateaubriand.

Dar crucea nu numai ne păstrează curaţi, ci, prin focul ei incandescent, ne transfigurează sufletul, imprimându-i asemănarea cu Cristos, Omul durerilor, şi unindu-l cu El în mod intim, precum două bucăţi de metal se contopesc prin sudare, după ce şi-au lepădat zgura în foc. De altfel, ca mădulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, nu ne putem împărtăşi cu slava Sa fără să ne împărtăşim mai întâi de Crucea Sa. Sub un cap încoronat cu spini – zice Sfântul Bernard – e o ruşine ca noi să fim nişte mădulare delicate ce se tem de cele mai mici suferinţe.

Cum să ne purtăm crucea? Cu acea răbdare şi deplină conformare voinţei Părintelui ceresc arătată de Isus începând din Ghetsimani până pe Golgotha. Acel “Fie voia Ta” să ne pătrundă şi să ne stăpânească plânsul şi gemetele. A spune că nu am meritat încercarea, a deveni nerăbdători, a pune vina pe oameni şi evenimente înseamnă a uita că, în toate şi prin toate acestea, iubirea milostivă a lui Dumnezeu vrea să ne dezlipească de lume şi de noi înşine, spre a ne alipi de El. Aşadar, să nu murmurăm, ci să îmbrăţişăm crucea, ca pe unealta sfinţirii noastre şi să urcăm cu ea pe urmele lui Isus, acceptând finalul cu sentimentele de căinţă ale lui Dismas, tâlharul convertit. Primind, ca şi el, moartea ca o dreaptă pedeapsă pentru păcate (Luca XXIII, 41), în clipa supremă vom auzi şi noi sentinţa mângâietoare a lui Isus: “Astăzi vei fi cu mine în rai.” Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin